Chipul real al sufletului românesc

Sărbătoarea Crăciunului poate trece pe lângă noi. Prea puţin gândim în afara trupului şi prea mult ne îngrijim să fim sătui doar de mâncare şi de băutură. Colinda autentică a ajuns să fie înlocuită cu lălăielile jenante pe care le „performează” diverşi cântăreţi care n-au nici o treabă cu spiritul sărbătorii ci lucrează pentru „sfântul buzunar”. Pogorâţi în mediocritatea şi moliciunea oraşului prea puţini dintre cei care mai ştiu ce presupune colinda adevărată se străduiesc să nu piară obiceiul. Ceea ce trebuie să fie un adevărat festin pentru suflet seamănă tot mai mult cu o masă la o cantină mizeră în care ţi-e frică să te atingi până şi de tacâmuri. Asta spune mult despre calitatea noastră umană pentru că dacă în planul trupesc avem mari pretenţii ca masa să ne fie nu doar plină ci şi îmbelşugată, cerinţele pentru suflet au un standard tot mai coborât.
Colinda românească este un izvor de viaţă, de tradiţie şi de taine ascunse cu dibăcie timp de mai multe generaţii. Ea reprezintă, pentru cine ar dori să cerceteze mai atent, o sursă de informaţie extraordinară pentru cei care doresc să afle cine au fost strămoşii. Elementele din perioada ante-creştină ne vorbesc despre multe realităţi confirmate de cercetătorii, istorici şi arheologi, care se preocupă de reconstituirea trecutului. Mitul cavalerului trac apare în colinda românească din negura vremilor ruşinându-i pe cei care doar după descoperirea unor artefacte au fost în stare să formuleze ipoteze despre existenţa lui. Era cu mult mai simplu să adune colindele şi îşi puteau da foarte uşor seama, cu mult timp înainte să dezgroape dovezile arheologice, ce preţ mare avea vitejia la strămoşi şi cât de neînfricaţi erau în faţa morţii.
Unii cercetători care se dau importanţi ne dau ca determinantă a culturii noastre „Mioriţa”. Nimic mai fals şi mai deşănţat. Valoarea operei nu poate fi contestată însă voi contesta întotdeauna infailibilitatea celor care se străduiesc să imprime cumva sentimentul de vinovăţie pe neamul din care facem parte. Dacă este să vorbim despre ce ne-a caracterizat ca neam trebuie să căutăm fără superficialitate în tot trecutul nostru şi să vedem nu doar o baladă ci întreg tezaurul pe care ni l-au lăsat înaintaşii. Iar dacă vom trece cu uşurinţă peste ce înseamnă bogăţia colindelor, mai ales ale celor din jurul capitalei regatului dac, în care avem dovezi despre valorile strămoşilor vom greşi amarnic. Poate că mulţi vor spune că această pălărie e prea mare pentru capul meu umil şi mă vor certa punându-mă la colţ pentru că îndrăznesc să contest academicienii şi minţile luminate dar eu insist să strig că nu „Mioriţa” reprezintă acest popor ci colindele adevărate care îmi dau adevărata legătură dintre generaţiile cărora Dumnezeu le-a dat în stăpânire acest colţ de lume. Din dacii păgâni care aveau credinţe asemănătoare cu creştinismul şi urmaşii lor care s-au închinat Mântuitorului s-a născut Colinda. Iar aceasta este oglinda, efigia, blazonul, stema culturală care ar trebui să ne reprezinte.

Pr. Mircea Mihuleţ

Chipul real al sufletului românesc

Sărbătoarea Crăciunului poate trece pe lângă noi. Prea puţin gândim în afara trupului şi prea mult ne îngrijim să fim sătui doar de mâncare şi de băutură. Colinda autentică a ajuns să fie înlocuită cu lălăielile jenante pe care le „performează” diverşi cântăreţi care n-au nici o treabă cu spiritul sărbătorii ci lucrează pentru „sfântul buzunar”. Pogorâţi în mediocritatea şi moliciunea oraşului prea puţini dintre cei care mai ştiu ce presupune colinda adevărată se străduiesc să nu piară obiceiul. Ceea ce trebuie să fie un adevărat festin pentru suflet seamănă tot mai mult cu o masă la o cantină mizeră în care ţi-e frică să te atingi până şi de tacâmuri. Asta spune mult despre calitatea noastră umană pentru că dacă în planul trupesc avem mari pretenţii ca masa să ne fie nu doar plină ci şi îmbelşugată, cerinţele pentru suflet au un standard tot mai coborât.
Colinda românească este un izvor de viaţă, de tradiţie şi de taine ascunse cu dibăcie timp de mai multe generaţii. Ea reprezintă, pentru cine ar dori să cerceteze mai atent, o sursă de informaţie extraordinară pentru cei care doresc să afle cine au fost strămoşii. Elementele din perioada ante-creştină ne vorbesc despre multe realităţi confirmate de cercetătorii, istorici şi arheologi, care se preocupă de reconstituirea trecutului. Mitul cavalerului trac apare în colinda românească din negura vremilor ruşinându-i pe cei care doar după descoperirea unor artefacte au fost în stare să formuleze ipoteze despre existenţa lui. Era cu mult mai simplu să adune colindele şi îşi puteau da foarte uşor seama, cu mult timp înainte să dezgroape dovezile arheologice, ce preţ mare avea vitejia la strămoşi şi cât de neînfricaţi erau în faţa morţii.
Unii cercetători care se dau importanţi ne dau ca determinantă a culturii noastre „Mioriţa”. Nimic mai fals şi mai deşănţat. Valoarea operei nu poate fi contestată însă voi contesta întotdeauna infailibilitatea celor care se străduiesc să imprime cumva sentimentul de vinovăţie pe neamul din care facem parte. Dacă este să vorbim despre ce ne-a caracterizat ca neam trebuie să căutăm fără superficialitate în tot trecutul nostru şi să vedem nu doar o baladă ci întreg tezaurul pe care ni l-au lăsat înaintaşii. Iar dacă vom trece cu uşurinţă peste ce înseamnă bogăţia colindelor, mai ales ale celor din jurul capitalei regatului dac, în care avem dovezi despre valorile strămoşilor vom greşi amarnic. Poate că mulţi vor spune că această pălărie e prea mare pentru capul meu umil şi mă vor certa punându-mă la colţ pentru că îndrăznesc să contest academicienii şi minţile luminate dar eu insist să strig că nu „Mioriţa” reprezintă acest popor ci colindele adevărate care îmi dau adevărata legătură dintre generaţiile cărora Dumnezeu le-a dat în stăpânire acest colţ de lume. Din dacii păgâni care aveau credinţe asemănătoare cu creştinismul şi urmaşii lor care s-au închinat Mântuitorului s-a născut Colinda. Iar aceasta este oglinda, efigia, blazonul, stema culturală care ar trebui să ne reprezinte.

Pr. Mircea Mihuleţ

Sfântul darului

Tradiţia de a face un dar, mai mic sau mai mare, de sărbătoarea Sfântului Nicolae este şi trebuie să rămână una creştină. Deşi epoca în care trăim este una comercială nu trebuie să denaturăm sensul sărbătorii creştine impietând asupra ei prin reclamă ieftină. Episcop al Mirelor Lichiei încă din vremea când religia creştină era persecutată de autorităţile romane, Sfântul Ierarh Nicolae a apărat dreapta credinţă la primul Sinod Ecumenic când pentru prima dată unitatea Bisericii era ameninţată de învăţătura greşită a lui Arie. Dincolo de meritele sale teologice se află însă un suflet caritabil care atunci când săvârşea o faptă bună încerca să o facă într-un smerit anonimat. Teama de moarte sau de chinurile la care ar fi putut fi supus de autorităţile pământeşti nu au fost cunoscute de Ierarhul Nicolae care nu a ezitat să se opună hotărârilor nedrepte date de conducătorii cetăţii. De aici şi până la un fel de mitizare a personajului real nu a fost decât un pas.Sfântul Nicolae a devenit Moş Nicolae, la români.
Cuvântul moş, pe care specialiştii îl arată ca fiind o moştenire a limbii dace, desemnează mai mult decât un om bătrân. Moşii sunt cei pe care vârsta şi înţelepciunea îi făcea să fie venerabilii comunităţii, ascultaţi şi respectaţi, adevărate modele cu o autoritate mai presus decât aceea a conducătorilor politici sau militari. Sfântul Nicolae s-a încadrat perfect în acest model precreştin şi prin faptul că în realitate a fost deopotrivă milostiv cu cei în nevoie şi aspru cu cei nedrepţi. De aceea în conştiinţa populară a neamului el a dobândit o aşa mare importanţă, pentru că aducea virtuţi reale pe care strămoşii noştri le preţuiau înainte de a fi creştini. Modelul ierarhului blând dar totodată autoritar, ajutător al săracilor cinstiţi şi dojenitor al puternicilor tirani, exemplu de înţelepciune duhovnicească şi teolog iscusit, nu a putut fi trecut cu vederea. Respectul pentru Sfântul Nicolae nu este găsit doar la români el se se bucură de cinstire şi la alte popoare. Ortodocşii şi catolicii îl respectă şi chiar în unele biserici protestante Sfântul Nicolae este preţuit. Moaştele sale se găsesc într-o biserică din Bari în Italia. Dincolo de toate modelele personalităţilor pe care Biserica ni le propune pentru a ne demonstra că poruncile Mântuitorului pot fi urmate, Sfântul Ierarh Nicolae rămâne într-un loc aparte prin tot ceea ce a reuşit să realizeze atât în plan teologic cât şi în activitatea socială.

Pr. Mircea Mihuleţ

www.7hd.ro

Creştinismul de salon

Iar Domnul i-a răspuns zicând: Făţarnicilor ! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă Sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă ? Dar această, fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se cuvenea sa fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sâmbetei ? Luca 13, 15-16

Prea mulţi ne cred înceţi la minte. Am văzut nenumăraţi oameni din ţări “civilizate” care cu o nonşalanţă extraordinară ne explicau nouă ce răi suntem şi cât de multe avem de învăţat de la ei nu doar în plan tehnologic ci şi în plan cultural şi spiritual. Cu aere de mari conquistadori care aşteaptă să fie veneraţi de te miri ce trib de arborigeni care n-au văzut în viaţa lor mărgele de sticlă roşie, sunt unii care au tupeul să ne înveţe şi Evanghelia lui Hristos. Şi nu îmi explic altfel atitudinea noastră şi zâmbetul îngăduitor cu care îi întâmpinăm decât prin multa smerenie de care a dat dovadă întotdeauna acest neam. Problema cea mare a scolului în care trăim este însă alta. Nu fărmiţarea creştinismului şi transformarea lui într-o veşnică ceartă pe argumente şi pe sofisme este periculoasă ci renunţarea la Hristos care se petrece sub ochii noştri. Spun aceasta pentru că avem numeroase dovezi care ne arată limpede că avem de a face cu o împăgânizare nerecunoscută. Mărturisesc despre aceasta miloanele de avorturi, desfrâul care începe de la vârste tot mai crude, crimele şi sinuciderile care se petrec în număr alarmant, lipsa speranţei că poate mâine va fi mai bine pentru noi. Toate acestea dezvăluie realitatea că îndepărtarea de învăţăturile Mântuitorului se accentuează în interiorul fiinţei noastre şi consecinţele vizibile despre care vorbeam nu sunt decât începutul prăbuşirii pe care o riscă creştinismul dacă se continuă în acelaşi fel.
Constatăm că Europa pe care ne-am dorit-o nu seamănă nici pe departe cu imaginea idealizată pe care o aveam despre ea înainte de căderea comunismului. Culmea este că nici America nu mai pare atât de tentantă în momentul în care ajungi să guşti la propriu din libertatea ei. Greşeala noastră a fost că am crezut prea mult în ceea ce doream de fapt: o lume fără constrângeri şi fără făţărnicia propagandei de partid. Acum descoperim că visul nostru a rămas doar vis, că amăgirea a fost perfect ticluită şi că răceala occidentului este mai mare decât credeam. Ne-am trezit că am înlocuit brusc o făţărnicie cu alta, că la fel de mult şi de bine ne mint şi ţările democratice la fel ca regimurile comuniste, că libertăţile şi drepturile sunt doar pentru unii iar obligaţiile şi restricţiile pentru cei mai nou veniţi.
Nimănui din aceia care hotărăsc destinele Europei nu-i convine să vadă că putem şi ştim să facem unele lucruri chiar mai bine decât ei. Cât despre cultura, tradiţia, religia noastră, sunt considerate că nu merită atenţie, ba mai şi încurcă teribil efortul lor de dominaţie totală asupra noastră. Făţarnicia celor care au impresia că sunt abia ieşiţi din lumea a treia se poate vedea în nenumărate alte alte chipuri.
Suntem chemaţi să pricepem că singura noastră şansă de a supravieţui ca neam creştin este întoarcerea la credinţa strămoşească. Tradiţia noastră populară care a fost modalitatea de a păstra sănătatea acestui popor nu trebuie uitată. În ea găsim dincolo de esenţa noastră care ne face unici pe pământ şi leacul pentru a ne vindeca rănile teribile care au apărut pe obrazul noastru. Lumea satului avea mecanismul ei de reglare a vieţii prin care reuşea să păstreze vie dorinţa de a fi cu adevărat aproape de cele cerute nouă de Hristos. Făţărnicia, minciuna, invidia, curvia şi alte păcate care astăzi se străduiesc unii să ni le impună ca virtuţi erau aspru mustrate prin cuvânt. Colinda tradiţională care nu lasă loc de interpretări aducea în fiecare an pe lângă bucuria şi vestea naşterii Domnului, elemental de corijare a obiceiurilor rele ale unor membri ai comunităţii. Din păcate lumea satului şi colindele ei au ajuns în stare muribundă. Prea mulţi se lasă păcăliţi de mirajul oraşului şi de ambalajul lui strălucitor şi după un an doi ajung să împrumute obiceiul de a se crede domni când de fapt şi-au pierdut libertatea cu totul. Iar dacă acceptăm creştinismul de salon în care virtuţile sunt aproape amestecate cu păcatul vom avea soarta pe care ne-o merităm.

Pr. Mircea Mihuleţ

www.7hd.ro

Ţara făgăduinţei

Nu suntem o naţiune de mâna a doua. Putem să e uităm în ochii oricui fără să ne plecăm privirea şi oricât ar încerca mulţi să ne umilească, nu trebuie să acceptăm acest lucru. Dincolo de argumentele sforăitoare şi de patriotismul deşănţat pe care îl afişează unii, se află realităţile istorice şi spirituale ale acestui neam. Iar sufletul românesc, oricât de mult s-ar dori discreditarea lui, e cu mult mai luminat de bunătate, mai înobilat de suferinţă şi mai întărit de încercările care nu l-au lăsat să cadă în moleşeala păcatului. Se străduiesc mulţi să ne dovedească şi să ne convingă de faptul că nu merităm să fim în rândul popoarelor civilizate. Se duc adevărate campanii în care se scot în evidenţă cele mai dureroase răni şi cele mai ruşinoase întâmplări dar nimeni nu stă să ne judece în întregimea noastră pentru a vedea ce moştenire avem, prin ce am trecut, şi câte jertfe a trebuit să dăm pentru a rămâne statornici ca neam şi pentru ca sufletele noastre să nu se piardă. Neamul românesc s-a născut creştin. Nimeni nu l-a mânat la Hristos cu sabia cu s-a întâmplat cu mulţi alţii. În simplitatea lor, strămoşii au priceput că Fiul lui Dumnezeu venise să ne dezrobească sufletul nemuritor din temniţa păcatului şi a morţii. Au auzit Cuvântul chiar prin gura celui care a fost mai întâi chemat de Mântuitorul să fie ucenic şi mai apoi apostol. Când au dechis ochii în această lume, românii, s-au pomenit că dincolo de limbă, de port şi de obiceiuri mai au ceva care-i adună sub acelaşi mare acoperiş al Bisericii: credinţa. Nu se putea mai bine să se întâmple decât acum când ziua neamului este anunţată de sărbătoarea apostolului Andrei.
Dacă privim cu milă la cei care ne hulesc şi sunt gata să ne ruşineze, în orice chip ar putea, vom constata că mulţi de frica sabiei s-au închinat lui Hristos atunci când regii lor i-au obligat să se încreştineze. N-au fost convinşi cu adevărat, n-au căutat să simtă şi să vină din ei dorinţa de a se schimba ci au fost forţaţi. Unii mai înainte îi răstigneau pe cruci pe creştini, iar astăzi îi întorc spatele Mântuitorului prin felul lor de-a fi. Neamuri care au asuprit şi-au întinat idea de credinţă creştină au devenit, în aparenţă, mari apărătoare a drepturilor omului, fac legea pe pământ şi hotărăsc cine moare şi cine are dreptul să trăiască. Din stăpâni de sclavi, strănepoţii acelor care ne bat obrazul, s-au trezit deodată îndreptăţiţi să vorbească despre libertate, din păcătoşi ce şi-au atras asupra lor blestemele celor pe care-i chinuiau în fel şi chip, au ajuns să vorbească fără pic de smerenie despre valoarea libertăţii şi despre valori umane, nu sprituale.
Românii, în schimb, sunt socotiţi răi, needucaţi şi fără credinţă. Nu caută aceia care ne condamnă să vadă ce avem şi de preţ. Se miră când aud colinda strămoşească, se bucură când văd o sărbătoare la noi, ne laudă bucatele şi priceperea în toate muncile pe care le facem pentru ei. Un lucru nu doresc să accepte: că suntem mai puternici şi mai buni ca ei. Iar asta ar putea să o înţeleagă doar citind o carte a istoriei reale a acestui neam care n-a cunoscut odihna. În timp ce ei cotropeau pământuri şi le înrobeau locuitorii, chpurile pentru a-i civiliza, noi ne luptam să fim fim stăpâniţi. Dar singuri, slabi şi dezbinaţi aproape întotdeauna a trebuit să ne supunem imperiilor. Nicicând nu ne-au stăpânit însă pe de-a-ntregul pentru că sufletele noastre au rămas curate şi luminoase înaintea lui Dumnezeu. Întreg neamul acesta e o minune. Niciodată până la Marea Unire n-a putut fi unit sub aceiaşi stăpânire pământească dar a rămas cel mai mare şi mai important imperiu spiritual al cărui Împărat a fost mereu Hristos.Uitaţi-vă la cele ce s-au petrecut cu românii care deşi au fost separaţi de graniţe nu o sută două de ani ci peste o mie, n-au uitat ce dor au. Generaţii după generaţii au luptat, fiecare în felul lor, ca neamul să rămână unul. Şi-au izbândit în ciuda tuturor celor care azi mârâie şi scrâşnesc împotriva noastră.
În fiecare an la Paşti, preotul spune în stihurile Învierii: “ Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!”. Sunt cele mai potrivite cuvinte şi acum când două sărbători ne aduc bucuria pe care nimeni nu ne-o poate răpi: suntem creştini, suntem români. Dincolo de discursurile politicienilor, de zâmbetele forţate ale ambasadorilor, de paradele militare pregătite pentru ochii curioşilor, adevărata sărbătoare este şi trebuie să fie în noi. Iar rugăciunea de mulţumire datori suntem a o înălţa spre Dumnezeu Cel care ne-a păstrat neatinşi de răutatea lumii în această ţară a făgăduinţei: România.

Pr. Mircea Mihuleţ
www.7hd.ro

Am văzut şi la Deva teatru

Seducţie, minciună, frumuseţe, nesiguranţă, hohote de râs, lacrimi nestăvilite, într-un cuvânt artă. Artă care nu se prea poate vedea la Deva şi care pentru cei care s-au aflat în sala Casei de Cultură Deva, plină până la refuz în 14 noiembrie a însemnat “încărcarea bateriilor” pentru ceva vreme. Pe scenă au jucat inegalabilii Florin Piersic şi Emilia Popescu, doi actori pe care timpul nu i-a înrăit ca pe noi toţi şi care au în suflete atâta dragoste de teatru şi de spectator încât au de unde să ne dea, de fiecare dată, momente unice de teatru care nu se vor uita prea curând. "Les Montagnes" ("Străini în noapte"), scrisă de autorul francez Eric Assous, a avut un real succes în Franta, personajele fiind interpretate în anii 2004, 2005 de Alain Delon si Astrid Vellon. Piesa, tradusă şi regizată în România de maestrul Radu Beligan, este o frumoasă o comedie romantică cu răsturnări surprinzătoare de situaţii în care un tată îşi descoperă fiica despre care nici măcar nu ştia că există.
Am văzut un om inepuizabil, Florin Piersic, care şi înainte, în timpul şi după spectacol a arătat că rămâne parcă neatins de trecerea timpului, un adevărat nemuritor plin de viaţă, energie şi altruism. Emilia Popescu a arătat încă o dată, dacă, mai era nevoie, că este o mare actriţă jucându-se cu posturile de femeie tânără aparent inabordabilă dar totuşi în căutarea unei aventuri, de prostituată de lux care îşi negociază preţul “serviciilor” cu nonşalanţă, de jurnalistă la o revistă pentru femei care face un reportaj despre bărbaţii care îşi înşeală nevestele, de ispită puse de soţia neîncrezătoare să încerce să-i seducă soţul iar în final descoperindu-şi adevărata identitate.
Fără a avea pretenţii deosebite de scenografie şi fără un text care să faciliteze jocul, piesa prezintă un moment din viaţă pe care cei doi actori au ştiut foarte bine să-l aducă la realism. Totul a fost natural, fără “forţări” şi exagerări, fără ridicări de ton, doar nuanţe bine conturate care îşi ating scopul. Am asistat la un adevărat regal în care talentul şi munca au ţinut privitorii într-o adevărată concentrare relaxantă, în care n-ai avut timp să te plictiseşti şi să te dezlipeşti din suspansul blând al situaţiei. Spectatorii au fost fascinaţi de spectacol, pe feţele celor care ieşeau din sală citindu-se că au fost marcaţi de frumuseţea poveştii şi de măiestria interpretării.

Mircea Mihuleţ

www.7hd.ro

Valoarea respectării promisiunii

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului aduce pentru creştini, dincolo de bucuria sărbătorii, descoperirea planului divin de mântuire a lumii. Omul singur nu a fost în stare să atingă standardul dorit de Dumnezeu astfel că în istoria omenirii El a căutat să nu piardă întreg neamul omenesc ci să îi acorde şansa de a se îndrepta. Dacă Naşterea Maicii Domnului a fost una minunată, părinţii au făgăduit atunci să încredinţeze prunca Templului din Ierusalim. Sărbătoarea aceasta este de fapt o sărbătoare a împlinirii promisiunii făcute lui Dumnezeu.
Ne-am obişnuit să ne încălcăm promisiunile. Seriozitatea cuvântului dat nu mai înseamnă mare lucru pentru noi astfel că în societatea de astăzi prea puţine făgăduinţe se mai respectă. Începând de la oamenii simpli şi până la cei care trebuie să se ocupe de bunul mers al ţării, toţi facem promisiuni de care nu ne ţinem mai apoi. Importanţa pe care o acordăm propriului cuvânt este aşadar scăzută iar acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze mai ales că vedem şi simţim în fiecare zi consecinţele unei astfel de atitudini. Ar trebui să ne reconsiderăm poziţia mai ales că lipsa respectului faţă de cuvântul dat nu ne aduce doar dezavantaje în viaţa pîmâtească ci ne poate lipsi chiar de intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. De fapt chiar Taina Sfintei Spovedanii nu este în final decât o promisiune făcută în faţa lui Dumnezeu că nu vom repeta şi nu vom persista în greşelile pe care le-am făcut. Duhovnicul este aici doar o simplă unealtă pentrucă el nu poate verifica nici sinceritatea şi nici determinarea pe care o are penitentul, în acel moment, de a-şi respecta propriul angajament pe care nimeni nu-l sileşte să-l declare. Dacă privim în istoria mânturii vom găsi nenumărate argumente care să demonstreze importanţa pe care Dumnezeu o acordă în respectarea făgăduinţelor. El a promis omenirii că va primi şansa de a reveni la starea avută înainte de căderea în păcatul neascultării iar în decursul veacurilor această făgăduinţă a primat în relaţia cu întreaga creaţie. În Vechiul Testament avem nenumărate exemple despre cum a împlinit Dumnezeu tot ceea ce a făgăduit poporului ales. Israeliţii au avut în repetate rânduri demonstraţia că nu se pot juca cu cuvintele. Până la Moise era destul cuvântul iar de la acesta a apărut Legea scrisă pe tablele de piatră pe muntele Sinai. Este momentul în care Dumnezeu nu se mai adresează unei singure generaţii care să transmită doar pe cale orală poruncile ci le lasă scrise pentru a nu mai încăpea interpretări după dorinţa şi cheful oamenilor. În Noul Testament, cuvântul, îşi recapătă valoarea pentru că Fiul lui Dumnezeu le vorbeşte oamenilor în mod direct. Dumnezeu Cuvântul vine să ne înveţe valoarea comunicării cu divinitatea. Acest lucru nu era însă posibil fără respectarea promisiunii făcute de Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare Maria. Hristos nu se teleporteză în această lume ci urmează cursul firesc al firii. El nu este o creaţie separată a dumnezeirii care doar are aspect uman, nu este o clonă creată special pentru misiunea mântuirii ci se pogoară în firea omenească la modul real. Această asumare a umanităţii în întregul ei este posibilă prin Fecioara Maria care este aleasă de Dumnezeu pentru a-L naşte pe Fiul Său. Astfel este posibilă simbioza minunată a divinităţii cu umanitatea Hristos fiind în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
În decursul timpului oamenii au demonstrat că se răzgândesc foarte des iar cuvântul dat nu reprezintă literă de lege pe care să o respecte. Lumea actuală nu diferă cu mare lucru de ce s-a petrecut în trecut. Doar că acum se arată mai evident cât de mult contează respectul faţă de vorbele spuse. Legi stufoase, contracte redactate pe mai multe pagini, constituţii, carte, declaraţii, mult zgomot şi multă cerneală risipită degeaba. Degeaba, pentru că nu se respectă aproape nimic din cele scrise, pentru că ne jucăm cu cuvintele şi promisiunile, pentru că minţim cu bună ştiinţă începând de la lucrurile minore şi până la cele ce importanţă vitală.
Intrarea Maicii Domnului în biserică devine aşadar un lucru normal într-o lume anormală. Iar modelul care ni se prezintă în fiecare an trece de prea multe ori neobservat. Valoarea sărbătorii poate fi însă descoperită dacă stăruim nu doar a înţelege ci şi în a împlini. Iar cea mai importantă promisiune pe care o putem face este aceea că ne vom respecta pe noi şi pe Dumnezeu de fiecare dată când vom şi pune în faptă ceea ce am promis.

Pr. Mircea Mihuleţ

www.7hd.ro

Cea mai sigură bancă

„Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Lc. 16,20”

Trăim încrâncenat, murim miraţi. Prea rar conştientizăm că mai devreme sau mai târziu vom părăsi această lume şi după noi va rămâne doar o amintire. Nimic din ce pare să conteze în această dimensiune nu putem duce cu noi atunci când sufletul ne părăseşte trupul. Orgolii, funcţii, conturi cu multe cifre, proprietăţi, poziţii în ierarhia şi socială, toate lucrurile pe care ni le dorim şi le căutăm o viaţă, nu se pot transfera în lumea spirituală. Şi totuşi în ciuda evidenţelor nu ne învăţăm minte şi continuăm să alergăm după astfel de închipuri trecătoare. Pasiunile care se nasc pentru atingerea acestor ţeluri mărunte sunt mult prea mari pentru ceea ce reprezintă ele în realitate. Extrem de ocupaţi cu atingerea pragului propus, odată ajunşi la ţintă ni se deschide o altă perspectivă şi vrem mai mult, asemeni unor copii care se satură repede de jucăria nouă şi plâng să le fie cumpărată o alta şi apoi o alta care au aceiaşi soartă. Acest lucru ne aduce în imposibilitatea de a mai avea loc în mintea noastră şi pentru altceva. Problema apare când până şi în rugăciunile noastre cerem cu patimă lui Dumnezeu să ne împlinească nu dorinţele cele spre mântuire ci să ne ajute să dobândim diferite mărunţişuri care nouă ni se par importante la un moment dat în viaţă. Iar dacă nu ne atingem scopul, ne victimizăm şi ne întristăm cum nu se poate mai mult fără să ne gândim o clipă că poate nu meritam să ni se împlinească ceea ce am cerut sau că nu ne este cu adevărat de folos. Asta demonstrează cât de umilă şi de mică este credinţa noastră pentru că în loc să ne străduim după puterile noastre să ne realizăm pe cale cinstită dorinţele şi să-L lăsăm pe Dumnezeu să judece dacă ne este de folos să împlinim un anume plan, noi trecem peste tot şi peste toate pentru că avem impresia că ni se cuvine un anume lucru.
Exemplele de oameni care au făcut din avere pasiunea vieţii lor şi care nu au remuşcări niciodată când vine vorba despre a câştiga cât mai mult, sunt destule. Fiecare dintre noi am fi făcut la fel ca ei dacă ni s-ar fi oferit ocazia, zicem de multe ori, conştientizând că nu suntem destul de puternici pentru a rezista tentaţiei de a câştiga bani mulţi fără pic de efort. Şi totuşi atunci când acceptăm asta ar fi bine să luăm în calcul şi latura spirituală. Iar aici este cel mai greu de realizat performanţe. Dificultatea agonisirii de valori spirituale nu trebuie însă să ne sperie pentru că de fapt de acelea vom benificia o veşnicie. Dacă preţul aurului şi al monedelor puternice fluctuează, dacă o manevră inteligentă la bursele care tranzacţionează valori pământeşti, ne poate lăsa săraci lipiţi sau ne poate aduce averi colosale, nimeni nu ne poate jefui zestrea spirituală pe care o adunăm în noi nici dacă ne curmă viaţa pământească. Comoara duhovnicească nu ţine de cotaţiile vremelnice a vreunei burse şi nici de alte elemente care pot să o devalorizeze, ea rămâne în noi şi la noi pe vecie şi doar Dumnezeu îi măsoară adevărata valoare.
Nebunia lumii actuale, care ne face să ne pierdem sistemul tradiţional de valori şi care simplu s-ar traduce: frica de Dumnezeu şi ruşinea de oameni, este o boală care face victime tot mai numeroase. Este deja o epidemie care mătură lumea şi care dezrădăcinează sufletele din ogorul plătit scump de strămoşi şi care nu înseamnă doar spaţiul material al ţării ci, mai ales, spaţiul spiritual. Iar tăvălugul nesiguranţei, pe de o parte şi mirajul traiului confortabil, de cealaltă parte sunt cele care ne aduc disperare şi panică. În tot acest tablou bine regizat de cei care au nevoie de mase de manevră pe care să le controleze uşor, credinţa nu îşi are locul pentru că prin ea omul este cu adevărat bogat şi realmente liber. Eforturile care se fac pentru a impune un alt sistem de valori decât cel creştin sunt vizibile şi sunt susşinute de poveştile de succes ale unor vedete fabricate care propovăduiesc o libertate falsă: libertatea consumismului. Numai că dacă doreşti să consumi trebuie să plăteşti iar ca să plăteşti trebuie să ai de unde iar ca să ai trebuie să faci eforturi sau compromisuri. Asta înseamnă o ocupare a celei mai mari părţi a timpului pentru a atinge scopurile pământeşti şi o neglijare a laturii spirituale. Bogăţia nu aduce însă şi garanţia că ne vom putea bucura de cele adunate. Dacă nu ne pregătim pentru momentul în care vom fi dezbrăcaţi de trup şi care se poate întâmpla oricând, cu toată zbaterea noastră ne vom găsi miraţi în situaţia de a nu pricepe unde şi când am pierdut tot ceea ce credeam că am realizat. Iar cea mai sigură bancă în acel moment va fi Cartea Vieţii în care dacă numele nostru se va afla vom fi cu adevărat bogaţi.

Pr। Mircea Mihuleţ

www.7hd.ro

Vedete? Unde!?!?!

"Vedetelor le e frică sa-i susţină pe homosexuali" declara într-un cotidian zilele trecute Briana Caradja care se doreşte a fi prinţesă. Este încă o demonstraţie că nobilitatea nu înseamnă şi nobleţe iar fumurile pe care le au unii care se cred aristrocraţi seamănă întru totul cu acelea care le au parveniţii care se cred nobili. Măgăria cea mai mare mare este să susţii declaraţii aberante doar de dragul de a apărea pe prima pagină a ziarelor. Discuţia despre homosexualii care chipurile nu au drepturi este ridicolă. În România, cel puţin din câte ştiu eu, nu avem de-a face cu o prigoană şi cu o persecuţie împotriva celor care păcătuiesc împotriva firii. Când aceştia însă ies în stradă spre a-şi face publicitate prin marşuri în care se mândresc cu păcatul lor este deja altă problemă. Plictisiţi de societatea restrânsă în care se învârt, majoritatea oamenilor fiind totuşi heterosexuali, homosexualii ies din când în când la rampă ca nu cumva lumea să uite că ei există. Declaraţia Brianei Caradja este cu atât mai edificatoare pentru mine cu cât vine într-un moment în care nimeni nu mai vorbeşte prea mult despre subiectul cu care ea a ales să îşi facă publicitate ieftină. Şi atunci hai să mai tulburăm apele ca doar, doar să fim în centrul atenţiei fie şi doar pentru o zi. Nimeni nu a întrebat-o pe prinţesa, doar cu numele, despre ce susţinere ar fi vorba. Să susţii pe cineva înseamnă ca acel cineva să întreprindă o acţiune, să aibă un demers, să facă ceva sau să fie persecutat de autorităţi. Nimeni nu a vorbit, în schimb, despre problemele pe care le au românii peste hotare decât odată cu apariţia crizei din Italia. Subiectul este cu mult mai important şi mai arzător, cred eu, pentru întregul popor iar pseudo-vedetele, cu sau fără sânge albastru, nu s-au înghesuit niciodată să susţină-i în vreun fel pe cei care dintr-un motiv sau altul au ales să-şi părăsească ţara. În schimb vedem cum în campania elelctorală mulţi artişti cântă pe bani buni la pomenile date de partide. Asta nu doreşte să vadă prinţesa Briana.
Declaraţiile gratuite, uneori impertinente alteori hilare, ale celor care au ajuns cunoscuţi datorită talentului sau al banilor, pretenţiilor de nobitate sau situării pe un loc înalt în ierarhia politică a momentului, dau imaginea ţării. Şi asta pentru că toţi aceştia sunt ascultaţi de noi, marea masă a oamenilor simpli care ne mirăm, aprobăm sau dezaprobăm cele spuse însă continuăm să le dăm atenţie acestor trepăduşi care s-au trezit peste noapte băgaţi în seamă. Dacă sondajele de audienţă ale televiziunilor şi radiourilor ar scădea iar tirajele ziarelor nu s-ar epuiza când apar astfel de personaje, poate că cineva s-ar sesiza şi nu ar mai permite apariţia unor astfel de “arătări” care se doresc a fi formatori de opinie. Noi nu avem destul autorespect, din păcate, pentru că ascultăm toate tâmpeniile cu care ne îndoapă propaganda bine organizată a unei clici de editori prea bine plătiţi de patronii din mass media. Dacă declaraţiile aberante ar avea consecinţe imediate şi în lumea politică şi în cea artistică şi în toată sfera mondenă vedetele ar fi cu mult mai atente la ce spun. Lehamitea generalizată este tare periculoasă însă parcă noi am mai trăit nu tare de mult acest sentiment până când “mămăliga românească a explodat” până la urmă.

Mircea Mihuleţ

Publicat în săptămânalul „7 zile hunedorene”

Falsul samarinean milostiv

Puterea exemplului, asta ne lipseşte. Pentru cei mai mulţi împlinirea celor cerute de Hritsos este doar o vorbă goală. Şi asta se vede pentru că odată ieşiţi din condiţia umilă majoritatea uită de unde au plecat şi ce au promis când au pornit la drum. Milostenia smerită nu ne caracterizează şi nu ne străduim să o căutăm şi să o împlinim. Gesturile ciudate care se petrec în această ţară începând de la promisiunile nerespectate ale politicienilor şi până la fuga de la locul accidentului a unui şofer beat care speră să scape de consecinţele ce decurg după fapta sa, spun multe despre ce suntem. Aţi crede probabil că cele două situaţii nu au mare lucru în comun dar dacă analizăm mai atent vom vedea că sunt rezultatul dramatic al lipsei credinţei. Ne-am obişnuit să călcăm peste cadavre şi la propriu şi la figurat şi nu mai avem nici o tresărire atunci când vedem tragediile din jurul nostru. Căutăm să ne disculpăm cu orice ocazie fără însă să ne recunoaştem neputinţa, slăbiciunea, ignoranţa şi răutatea.
Modelul pe care ni l-a propus Hristos nu este nici pe departe atât de simplu pe cât ar vrea unii să ne facă să credem. Spun asta pentru că în lumea de astăzi s-a reuşit performanţa de a se nuanţa într-atât lucrurile încât minciuna seamănă cu adevărul, bunătatea cu răutatea şi credinţa cu ateismul. În realitate difenţele există iar dacă luăm Sfânta Scriptură vom găsi acolo exemple care sunt întotdeauna clare. Fiul lui Dumnezeu a ştiut să ne lase o imagine corectă a ceea ce doreşte de la noi, nu s-a ascuns în spatele cuvintelor şi n-a lăsat loc de interpretări dubioase. Şi asta pentru că după toate cele spuse şi înfăptuite a acceptat să se jertfească pe Cruce. Hristos devine aşadar exemplu, nu doar promite ci se şi supune de bunăvoie deschizând o nouă perspectivă pentru omenire.
Dacă privim la ce se petrece în lumea şi în societatea de astăzi vom vedea prea puţine exemple de oameni dispuşi să meargă până la capăt pentru a arăta ce pot. Doar sportivii mai ajung să performeze însă la ei este de înţeles. Ne lipseşte dorinţa de a arăta că suntem cu adevărat creştini, că nu doar ne-am înscris în competiţia pentru câştigarea premiului cel mare: o şedere permanentă în Împărăţia Cerurilor. Grav este că ne încăpăţânăm să privim la contra-performanţele din jurul nostru şi mai degrabă să căutăm să mergem pe urmele celor care le realizează în loc să ne uităm la Hristos, la sfinţii care au trăit, la asceţii care încă mai vieţuiesc. Oricine vine să ne propună un alt sistem este ascultat şi primit pentru că noi nu încercăm să mergem pe drumul pe care îl cunoaştem deja dar care pare necunoscut. Culmea este că deşi facem unele lucruri bune, nu căutăm ca ele să devină o obişnuinţă. Samarineanul milostiv din noi, iese la rampă doar când ne convine şi ne poate aduce un beneficiu. În rest este uitat undeva într-un colţ prăfuit al sufletului nostru pentru că noi suntem ocupaţi cu alte cele. Asta fac şi cei care ar trebui să fie modele pentru societatea pe care o conduc. Când simt un beneficiu îşi aduc aminte de milostenie şi pozează în binefăcători. Este deja o modă a acţiunilor caritabile când de fapt ar trebui să fim milostivi tot timpul. Asta nu vor să priceapă politicienii şi bogaţii momentului că moda pomenilor electorale nu-i transformă în samarineni milostivi iar plata pentru micile cadouri pe care le fac doar când au chef şi au nevoie de voturi nu este Raiul ci doar încă patru ani de somn odihnitor în scaunele de stăpânitori. Samarineanul milostiv duce până la capăt salvarea celui căzut între tâlhari, are puterea nu doar să se oprească şi să constate ci salvează pe cel în nevoie şi suferinţă până acela este în deplină siguranţă. Limitarea pe care o demonstrăm atunci când facem un bine trebuie conştientizată şi depăşită. Altfel vom primi ca plată pentru o falsă milostenie un rai contrafăcut.

Pr. Mircea Mihuleţ

Publicat în săptămânalul „7 zile hunedorene”

Asta-i moda neamule!

După cum bate vântul! Diferitele curente din modă influenţează nu doar aspectul ci şi sănătatea tinerilor noştri. Probabil că faceţi ochii mari citind aceste rânduri.Ce are moda cu sănătatea?-o să întrebaţi. Păi are multe-zic eu. Nu pot să nu-mi amintesc de o tânără care zgribulită de temperatura scăzută de afară trăgea din ţigară cu o sete indescriptibilă tropăind din picioarele prea dezgolite acoperite de o fustă prea mini. Boală-n oase pe toate părţile da` fata era „în trend” şi cu ţoalele şi cu ţigara în colţul gurii. În urmă cu vreo doi-trei ani era moda pantofilor cu talpă groasă ortopedică. Numai că ce părea a fi un avantaj, cei câţiva centimetri buni câştigaţi în înălţime, se transforma într-un dezastru când fata trebuia să alerge. Peste vreo câţiva ani se vor vedea roadele modei de acum care înseamnă ca fetele să aibă bluze scurte care le lasă şalele si buricul descoperit. Sciatică şi probleme cu coloana va scrie pe fişele de diagnostic. Calviţia este o problemă de imagine pentru unii dar tinerii noştri n-au aflat că oricât de mult şi-ar face reclamă comercianţii de produse cosmetice şi gelul şi fixativul şi vopselele de diferite nuanţe tot tratament chimic înseamnă pentru păr iar problemele care pot să apară ar trebui să le dea de gândit. Piercing sau tatuajele de care unii sunt atât de mândri şi pe care le promovează chiar vedete cu mare priză la public, pot aduce boli de piele sau de ficat dacă cei care se ocupă cu astfel de creaţii nu-şi sterilizează uneltele corect. Dar cine să mai ia în seamă toate aceste aspecte când vine vorba ca pentru câteva ore sau zile, până se obişnuieşte anturajul cu noul nostru look, asta ca să nu zic aspect, să fim în centru atenţiei şi lumea să ne admire şi uneori să ne compătimească. Dincolo de toată vopseua şi fardul care este menit să ne acopere defectele rămânem tot noi cu defectele, cu imperfecţiunile, cu individualitatea noastră, de o frumuseţe pe care nu ştim să o apreciem. Doar că noi cei mai „copţi” ar trebui să-i învăţăm pe copiii noştri ce este bunul gust şi bunele maniere. Mă enervează la culme babele care comenteză şi dezbat despre cum e îmbrăcat unul sau altul dintre copiii altora iar în curtea lor ,la ce le fac nepoatele sau nepoţii, se fac că nu văd. Este inadmisibil să văd părinţi care nu se uită dimineaţa cum le pleacă îmbrăcate fetele lor la şcoală- unde nu este discotecă, nici bar, nici club- şi au pretenţia ca profesorii să le dea nu doar cultură generală ci şi educaţie. Ne facem că nu vedem, îi acuzăm doar pe alţii, este mult mai comod aşa dar realitatea este că dacă nouă nu ne pasă cum arată şi cum se îmbracă progeniturile noastre putem să lătrăm la lună că nimănui nu-i pasă. Avem şcoli, avem dascăli, avem psihologi, cum sunt şi în ţările civilizate dar degeaba. Şi acolo şi aici părinţii n-au reuşit să treacă de prea mulţi ani examenele de titularizare pe postul de mamă sau tată. Degeba ne zburlim la profesori. Fac şi ei ce pot. Nu-i vina lor că este musai să lucreze cu materialul clientului iar materialul le vine deja de proastă calitate. Nu profesorii le cumpără ţoalele lipsite de decenţă şi încălţarile ciudate ci noi părinţii o facem pentru că ........Asta-i moda neamule!

Mircea Mihuleţ

Publicat în săptămânalul „7 zile hunedorene”

Nu ascultăm şi nu privim unde trebuie

“Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.” Lc. 16,31

Ascultarea este cea mai grea piatră de încercare pentru oricare om. De fapt orice autoritate ar încerca să se impună prin forţă va întâmpina o mai mică sau mare rezistenţă. Dumnezeu ne-a creat liberi însă libertatea noastră se sfârşeşte din momentul în care noi avem de ales între a respecta poruncile divine sau a vieţui după un alt cod de legi, creat de altcineva. Şi chiar dacă la prima vedere seamănă, nu este totuna să respecţi poruncile date de Dumnezeu şi să respecţi legile date de diferitele conduceri pământeşti. Avem tendinţa să trăim într-o dulce amorţeală dar să ne considerăm credincioşi. Dorim să ne săturăm pântecele, să avem confort, să ne satisfacem toate micile sau marile plăceri trupeşti însă nu realizăm că de fapt îndestularea ne poate aduce mai departe de conştientizarea păcatului şi a slăbiciunii omeneşti. Mă surprinde moda tehnologiei avansate în medicină, care pe mulţi, vedete sau oameni bogaţi, îi face să se creadă atotputernici. Sunt cunoscute multe cazuri în care aflăm despre cutare vedetă că a vizitat o instituţie medicală exclusivistă şi şi-a asigurat material genetic pentru viitorii urmaşi sau şi-a depozitat celule care pot fi folosite pentru vindecarea în cazul unor boli incurabile. Până aici niciun rău şi niciun păcat dar hai să vedem cât costă asemenea excentrităţi şi câte se puteau face cu sumele enorme de bani cheltuite pe astfel de mofturi.
Speranţa de viaţă în anumite ţări avansate a crescut foarte mult dar vârsta înaintată este o povară pentru orice muritor, indiferent de rotunjimea contului din bancă sau de bogăţiile felurite pe care le deţine. Avuţii lumii îşi permit tot felul de excentricităţi de la operaţii estetice la haine exagerat de scumpe de la bijuterii nepreţuite până la animale de companie cărora le asigură o viaţă de nabab şi le lasă uneori moştenire milioane de dolari. În acest timp în satele şi oraşele din ţările sărace mor oameni de foame, bolile fac ravagii şi disperarea este sentimental care se citeşte pe chipurile a milioane de oameni. Departe de mine de a gândi la communism care a fost plegă pe obrazul omenirii, sau la egalitarismul cu care ni se aruncă praf în ochi zilnic, însă ipocrizia celor care au de toate nu are margini. Mulţi susţin că sunt credincioşi şi că au frică de Dumnezeu însă nu cunosc cuvântul “milostenie” şi nu au un real simţ al măsurii. Pentru mulţi dintre cei care trăiesc înt-o altă lume în care sunt slugăriţi şi au tot ce le doreşte inima este mai importantă o campanie de salvare a vreunei specii pe cale de dispariţie decât una în care se doreşte ajutorarea unui grup de oameni sărmani. Departe de mine gândul că aş fi împotriva apărării mediului sau a animalelor, pentru că Dumnezeu le-a creat pe toate însă cei care se agită pentru astfel de cauze nu îşi amintesc o realitate importantă şi anume aceea că averile lor s-au făcut prin exploatările necontrolate ale resurselor iar astfel au ajuns anumite specii de animale să fie ameninţate de dispariţie. Omul a fost pus să fie încununarea întregii creaţii iar spre om ar trebui să se îndrepte în primul rand atenţia oamenilor. Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr nu ne vorbeşte despre vreun păcat pe care l-ar fi săvârşit bogatul şi a cărui plată ar fi fost iadul. Cel bogat doar a rămas indiferent la suferinţa pe care zilnic o vedea la săracul care cerşea la poarta lui. Avea cum să ajute dar nu a făcut-o, putea să aline dar nu l-a interesat. Nu era un păcătos ci doar un ingnorant care nu şi-a coborât privirea de la înălţimea avuţiei care îi dădea un statut privilegiat. Însă şi acest lucru se plăteşte în viaţa viitoare.
Trăim într-o societate în care se văd marile decalaje economice între oameni. De o parte îmbogăţii tranziţiei cu pretenţii de nobilitate care au impresia că totul li se cuvine şi că banii le pot rezolva orice problemă. De cealaltă parte sunt cei care se umilesc pentru a-şi duce traiul de azi pe mâine şi care sunt trataţi cu dispreţ de către cei care au o brumă de avere câştigată tot prin truda celor mulţi şi prost plătiţi. Nici unii nici alţii nu pot spune că au înţeles unde este adevărata bogăţie pentru că pe unii lipsurile îi fac să alerge după ban iar pe ceilalţi i-a orbit iluzia puterii. Ajutorul dat cu smerenie, în taină, unui amărât, care poate să-l ridice câtuşi de puţin este fapta creştinească cerută de Mântuitorul. Fie că avem mai mult sau mai puţin avem de unde dărui, trebuie doar să coborâm puţin privirea pentru a vedea suferinţa şi a o alina atât cât putem.

Pr. Mircea Mihuleţ

Publicat în săptămânalul „7 zile hunedorene”

Fariseii cântăreţi

Fiecare pentru el! Deviza pare desprinsă dintr-un joc de copii însă realitatea este mai dureroasă decât ne-am imagina. Lipsa modelelor reale în societate şi chiar în familie duce la consecinţe terbile. De pildă dacă luăm ca studiu de caz muzica, modernă uşoară sau cea pseudo-populară denumită manele, degenerată şi degenerantă pe care o ascultăm cu toţii mai pe faţă mai pe ascuns. Farisei cum suntem n-am reunoaşte în ruptul capului că ascultăm asemenea genuri muzicale. Dacă ne luăm după declaraţiile majorităţii ai zice că toată lumea ascultă doar Mozart şi Vivaldi sau alt compozitor serios de muzică clasică, ori se relaxează ascultând iluştri artişti consacracţi din muzica uşoară. Doar că realitatea „din teren” este cu totul alta. Mai lipsiţi de inhibiţii tinerii noştri nu au bai că îi vom cataloga drept inculţi sau mahalagii şi bagă tare-n difuzoare pe Guţă sau pe Adi Minune. Am stat pe gânduri şi m-am întrebat dacă nu cumva sunt eu prea sucit când observ că nimeni nu se prea ocupă de educaţia lor muzicală. Şi culmea ,de data asta cel puţin, n-am dreptate. Se predă disciplina Muzică din clasele primare până în clasa a IX-a de liceu inclusiv. Experimentul meu a eşuat aşadar lamentabil, Ministerul Învăţământului scăpând de cricile acide pe care le coceam cu mare satisfacţie şi răutate. Dar ca să nu mă dau bătut mi-am întrebat elevii de liceu dacă ştiu să cânte un arpegiu. Rezultatul a fost că doar unul sau, cel mult doi, din fiecare clasă au reuşit să cânte ceilalţi habar n-aveau despre ce întreb. Şi atunci oare ce or fi lucrat profesorii lor de muzică în atâţia ani în care copiii ăştia au avut în orar ore de Muzică plătite ? N-am prea văzut mari manifestări la care să performeze coruri ale unor şcoli generale şi singurele prezenţe notabile pe scenele din oraş sau în ţară şi străinătate sunt cele ale unor grupuri corale constituite în şcoli şi licee care au ca profil Muzica. Sunt unii care declară nu mai pot dormi de grija culturii acestui popor, avem chiar şi un minister care se ocupă de problemă însă dacă stăm să analizăm pe bune de ce am ajuns la acest moment dat să fim „sufocaţi” de anumite genuri muzicale considerate de un gust îndoielnic de către specialişti, primul acuzat pentru această stare de lucruri este chiar specialistul care face remarca. E tare bine să te consideri artist şi să fii chinuit de gândul că te risipeşti la o catedră dar sunt prea mulţi profesori care au demonstrat că nu-şi fac treaba şi că nu reuşesc să ofere elevilor o minimă educaţie muzicală. Sunt atâtea scuze, atâtea argumente, atâtea vorbe goale care se pot găsi sau inventa dar un lucru e cert: nu avem profesori de Muzică de o reală valoare. Îmi amintesc cum înainte de 1989 în fiecare şcoală generală din oraş exista un cor unde, uneori doar cu diapazonul, un profesor de Muzică reuşea să scoată ce era mai bun în elevi. Că se cânta Partidului şi Conducătorului este cu totul altă discuţie însă muzică se făcea şi încă pe bune. În era informaţiei libere, a calculatorului şi a internetului nouă ne este tot mai greu să avem cultură muzicală. Este culmea ipocriziei şi a fariseismului să te ascunzi în spatele diverselor scuze în timp ce ţara răsună de manele şi să dai vina pe tineret că nu-i în stare să priceapă altfel de muzică. Dacă n-aţi înţeles încă, mă adresez puritanilor cu sânge albastru şi pretnţii de nobilatate care se nu fac nimic sa-i educe pe tineri deşi şi-au asumat această sarcină. Deci până se nasc cu adevărat profesori de muzică ascultăm Minodora la maxim şi Regii Manelelor. Bagă bun maestre!!

Mircea Mihuleţ

Publicat în săptămânalul „ 7 zile hunedorene”

Râdem dar nu-i râsul nostru

Căutăm în această viaţă iluzia de siguranţă. De fapt nu vom reuşi niciodată să ne bucurăm de stabilitate în această dimensiune şi în această existenţă pentru că foarte uşor putem greşi iar orice greşeală îşi are repercursiunile ei. Omenirea face cercetări pentru a găsi leac pentru diferite maladii care ne macină şi ne înspăimântă. Cu toate acestea eforturile noastre sunt zadarnice pentru că mereu se descoperă alte boli, alţi viruşi care devin mai puternici şi care suferă mutaţii greu de anticipat şi de combătut. Moartea ne pândeşte la fiecare pas dar noi în loc să pricepem şi să acceptăm această realitate ne luptăm într-un război care deja are rezultatul stabilit. Nimeni dintre oameni nu s-a născut fără să moară. Chiar Fiul lui Dumnezeu a mântuit lumea prin moartea Sa pe Cruce şi prin Înviere şi Înălţare. Trebuie aşadar să ne supunem destinului uman fără a deznădăjdui pentru că Hristos prin Învierea Sa din morţi a demonstrat că moartea fizică este doar o trecere în care fiinţa nu se pierde cu totul ci doar se descompune în cele două părţi din care este alcătuită: trup şi suflet. Iar dacă ceea este al firii materiale se reîntoarce în circuitul natural pe care l-a rândit Creatorul, sufletul care este născut din suflarea divină se duce la Cel care l-a aşezat în noi. Identitatea noastră nu piere prin moarte şi oricât de neînsemnaţi am părea, fiecare dintre noi are şansa să fie recunoscut şi primit de Hristos într-un mod personal.
Conducătorii pământeşti ale diferitelor instituţii de la regi şi împăraţi până la preşedinţii de republici, miniştri, parlamentari sau alte autorităţi, îşi stabilesc programe de audienţe în care cetăţenii sau supuşii vin să-i întâlnească, să-şi spună păsurile, să găsească rezolvarea problemelor care îi apasă. Puţini conştientizăm însă ce mare diferenţă este între aceştia, care pot rezolva o problemă în sfera mică a materialului, şi Hristos Cel care ne aude şi ne primeşte oricând şi care ne poate aduce rezolvarea reală a tuturor problemelor noastre. Iar dacă stăpânii lumeşti aşteaptă onoruri, formule de adresare pompoase din care să rezulte imensul nostru respect faţă de persoanele lor şi de funcţiile care le ocupă, divinităţii noi îi spunem de multe ori în rugăciunile noastre: Tu, Doamne.
Hristos n-a venit în lume să ne înfricoşeze, a venit în chip de rob, umil şi smerit însă forţa Sa divină a ieşit cu mai mare putere şi strălucire la iveală în câteva rânduri. Atunci când a înviat pe fiica mai marelui singogii, Iair, Fiul lui Dumnezeu s-a confruntat cu neîncrederea şi scepticismul tuturor. Chiar şi Apostolii nu credeau că se va petrece minunea. Şi totuşi Mântuitorul le arată câtă putere are înviind copila care adormise pe vecie din pricina unei suferinţe. Vă întrebaţi probabil de ce Hristos nu a făcut decât câteva asemenea minuni în care a înviat oameni care muriseră. Răspunsul este foarte simplu: tot ceea ce a făcut El trebuia să se poată duce mai departe, să fie săvârşit de apostoli iar mai apoi de episcopi şi de preoţi. În timp unii din sfinţii din Biserică au fost învredniciţi de acest mare dar al învierii celor morţi însă nu acesta este scopul pentru care Hristos a venit pe pământ şi de aceea trebuie să înţelegem corect minunile învierilor făcute de El. Fiul lui Dumnezeu nu a venit să schimbe destinul uman în totalitate ci doar să ne deschidă o poartă spre veşnicie însă nu oricum. Dumnezeu nu ne anulează libertatea ci ne dă posibilitatea să demonstrăm pe parcursul vieţii noastre că suntem în stare să acceptăm şi să împlinim cele cerute nouă pentru a intra în Împărăţia Cerurilor. Mulţi poate nu doresc acest lucru, deşi pare paradoxal ceea ce spun, pentru că sub ochii noştri vedem oameni biruiţi de diferite vicii şi care nu au destulă voinţă sau nu se străduiesc de ajuns ca să scape de sub jugul şi de sub povara diferitelor forme de moarte spirituală. Dacă ne dorim să dobândim veşnicia trebuie să şi demonstrăm în faptă această dorinţă iar credinţa noastră să fie una lucrătoare. Apostolii deşi văzuseră minuni şi ascultaseră cuvintele de învăţătură ale lui Hristos, se îndoiesc atunci când Mântuitorul le spune că fiica lui Iair nu e moartă ci numai doarme.
Minunile se petrec în jurul nostru şi chiar cu noi. Nu sunt spectaculoase, nu implică manifestări de show mediatic cu sunet puternic şi lumini orbitoare. Dacă astfel de minuni aşteptăm am nimerit greşit locul şi ne adresăm cui nu trebuie. Dumnezeu nu are program de audienţă, El ne aude tot timpul. Că noi nu găsim timp să-I vorbim şi doar aşteptăm la nesfârşit semne de la El fără a face măcar efortul de a păşi într-o Biserică, este problema noastră. Bolile trupeşti sau sociale ne ameninţă la tot pasul însă noi dându-ne deştepţi, la fel ca apostolii în casa lui Iair, râdem de soluţiile pe care ni le propune Hristos prin Biserică. Numai că de multe ori râdem dar nu-i râsul nostru.

Pr. Mircea Mihuleţ

Publicat în săptămânalul „ 7 zile hunedorene”

Netcultura

Apariţia internetului a produs o revoluţie în gândire. Ştiu că mulţi nu vor fi de acord cu această idee şi vor susţine că internetul nu poate înlocui metodele verificate de acumulare a culturii pentru care ai nevoie de multe ore de studiu în bibliotecă. Şi totuşi aceia care se bat cu pumnul în piept şi aşteaptă să le fie recunoscute eforturile academice uită că de fapt nu ei hotărăsc, deşi li se pare că au puterea să o facă, destinele culturale ale generaţiilor viitoare. Am rămas surprins să constat capacitatea tinerilor de a se manifesta într-un spaţiu atât de generos cum este „netul” şi să văd cum sub ochii mei se naşte o altfel de societate. Ideea de pune la dispoziţie pagini de internet gratuite în care oricine poate să se exprime nu doar prin vorbe ci şi prin imagine, sunet sau film are rezultate extraordinare. Am găsit, din întâmplare, „locul secret” în care se adună copiii noştri. Plictisiţi de stresul, şcoala neşcoală şi sictireala din societate ei evadează construind un univers paralel în care găseşti fără greutate drumul de la urâţenie la frumuseţe, de la disperare la speranţa, de la ură la dragoste. Culmea este că oricine poate avea acces la sentimentele lor exprimate fără prejudecăţi şi fără cenzura pe care o simţim în publicaţiile şi mediile de presă ale oamenilor mari. Dacă pe vremuri tinerii aveau jurnale, oracole, caiete de amintiri, în care scriau versuri sau amintiri, fenomenul deşi părea dispărut se păstrează până astăzi într-o altă formă. Ideea nu s-a schimbat ci s-a schimbat modul şi locul de exprimare. Nu ne părea bine dacă cineva ne citea jurnalele fără permisiune şi cu atât mai puţin dacă încăpeau pe mâna părinţilor. Şi asta nu pentru că aveam de ascuns ceva sau paginile erau pline obscenităţi ci pentru că doream să fie gândurile noastre şi ale prietenilor, acolo, departe de lumea celor mari. Frustraţi de sărăcia şi ignoranţa generaţiilor trecute de adolescenţă, tinerii au găsit modul lor de a-şi păstra micile secrete chiar sub ochii noştri. Cea mai potrivită modalitate au găsit-o aici pentru că doar ei ştiu cum să şi ce adresă să acceseze pentru a se întâlni virtual şi a comunica sentimente, gânduri şi performanţe. Ce am văzut în paginile create de ei mi-a dat sentmentul că mă întorc într-un timp al copilăriei, al inocenţei dar nu al naivităţii. Am văzut un alt mod de gândire, am văzut un enorm potenţial de creaţie, am văzut că deja şi-au creat şi un limbaj propriu care dacă l-ar vedea în transcriere un profesor de limba română s-ar strâmba oripilat la vederea cuvintelor scrise într-un fel aparte. Cert este că de la a şti să creezi o pagină de internet, lucru pe care cei mai mulţi dintre adulţi habar n-au cum se face, şi până la a dezvolta o adevărată cultură paralelă cu înţepeneala pe care noi o socotim a fi ceva serios, copiii noştri ne demonstrează că vin tare din urmă şi că deşi acum se joacă, mâine valorile lor vor fi cele preţuite. Iar dacă acum sunt capabili să construiască ceva atât de superb sunt convins că peste ani vom avea mari surprize, majoritatea plăcute, în ce priveşte cultura umanităţii.

Mircea Mihuleţ

Atitudinea de pierzători

Atitudinea de pierzători

Suntem dispuşi prea puţin să ascultăm un sfat duhovnicesc care să ne ajute să înţelegem şi să rezolvăm problemele spirituale cu care ne confruntăm. În schimb primim cu multă uşurinţă sfaturi şi poveţe de la oameni care au făcut o adevărată carieră din şarlatanie, magie sau chiar sunt mai mult sau mai puţin experţi în diferite forme de ştiinţe oculte. Credulitatea multora a fost şi este speculată cu multă abilitate de cei care pretind că pot rezolva orice probleme pe o cale numai de ei ştiută şi nedescoperită neiniţiaţilor. Vrăjitoria se vinde bine chiar şi prin producţiile cinematografice care la prima vedere arată o latură idilică a unei lumi ascunse privitorilor neimplicaţi. Asistăm astfel la o propagandă subtil disimulată într-un act artistic iar adevărata industrie care se crează pornind de la acesta ne arată dimensiunea îngrijorătoare pe care a dobândit-o acest fenomen. De la decântecul boscorodit de baba care face şi desface, la formele mai elaborate de magie şi până la o adevărată modă pe care o impun producătorii şi comercianţii din industria filmului nu a fost cale prea lungă. Problema apare atunci când se trece de la ficţiune la realitate, când superstiţia devine obişnuinţă şi chiar literă de lege, când nu alergăm să căutăm soluţii la Biserică ci în cine ştie ce alt loc unde cineva ghiceşte, citeşte în palmă, în cafea sau în te miri ce altceva, descântă, şi “rezolvă” probleme de viaţă şi de moarte.
Conflictul între credinţă şi practicile oculte este cunoscut, însă cine să-l mai ia în seamă atunci când cu mintea înceţoşată de durere sau de frustrare, de lăcomie sau de invidie sau pur şi simplu de o curiozitate morbidă mulţi aleg să demonstreze că ei cred mai mult în altceva decât în cele propovăduite nouă de Hristos. Invazia de astologi, vindecători, ghicitori şi “iniţiaţi” pe care o cunoaşte România de după 1989 pare să nu se mai termine. Brusc, oameni care n-au avut niciodată o legătură cu spiritualitatea devin experţi în probleme delicate. Din senin se crează adevărate curente şi secte ciudate care propovăduiesc învăţături din cele mai sucite. Sătui de nestatornicia şi viteza lumii o mulţime de oameni încearcă să-şi afle viitorul ascultând horoscoape care le prevestesc ce şi cum se va întâmpla în ziua cu pricina. Nu există publicaţie, post de radio sau televiziune care să nu aibă, cel puţin în programele matinale, astfel de rubrici pentru că ele aduc audienţă. Încercăm să trişăm viaţa, să înşelăm soarta, să ne ferim de rău. Problema este că astfel arătăm cât de slabi şi nesiguri suntem în credinţa noastră.
O viaţa spirituală echilibrată cu credinţa puternică în mila, bunătatea şi grija lui Dumnezeu este soluţia de ieşire din nesiguranţa care ne încearcă pe toţi. Teama că cineva ne face vrăji, că diavolul se năpusteşte asupra noastră să ne surpe, că duşmanii noştri caută să ne distrugă nu trebuie să-şi aibă locul în mintea noastră. Verdictele alarmante cu care ne sperie ghicitorii reali sau falşi, astrologii închipuiţi sau alţi ocultişti au mare succes deoarece suntem conştienţi de puţinătatea credinţei noastre. De fiecare dată când dăm de greu ni se pare că se prăbuşeşte lumea şi căutăm disperaţi soluţii rapide de ieşire din criză. Ce nu ştim sau nu vrem să recunoaştem este realitatea că problemele cu care ne confruntăm, oricât de grave ar fi, nu apar peste noapte iar dacă apar sunt încercări pe care Dumnezeu permite să ne fie puse înainte pentru a ne testa şi a ne întări. De oriunde ar veni aceste încercări, din partea oamenilor sau a duhurilor necurate, nădejdea noastră exprimată prin post şi rugăciune, prin milostenie şi răbdare, trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu. Aşa ar fi normal dacă susţinem că suntem credincioşi. În schimb noi fugim să aflăm izbăvire altundeva, refuzăm să luptăm cu armele încredinţate nouă de Dumnezeu, ne ascundem ca nişte laşi în spatele a tot felul de scuze. Hristos a scos duhurile necurate din mai mulţi oameni care erau stăpâniţi de ele. Ar fi bine să-L căutăm pe El acolo unde ştim sigur că se află pentru a putea să ne luptăm cu răul dacă într-adevăr ne dorim să devenim învingători. Altfel s-ar putea ca deşi în aparenţă să părem învingători lupta noastră să fie pierdută şi problemele să reapară mai grele şi mai dificil de rezolvat.

Pr. Mircea Mihuleţ

publicat în săptămânalul " 7 zile hunedorene"