Primele doua probleme

Nemulţumitului i se ia darul-zice proverbul. Şi totuşi suntem nemulţumiţi de multe lucruri sau stări de fapt. Dacă ar fi după mine cea mai mare nemulţumire a mea se referă la superficialitatea cu care ne-am obişnuit să privim la realitatea din jur. La toţi ni se pare că ne pricepem şi la politică şi la fotbal şi la şofat şi la aia sau aialaltă, adică la mai toate. Ne pricepem la tot şi la mai nimic. Nu reacţionăm, ca opinie publică, aşa cum ar fi normal la multe din problemele care apar dar în momentul în care suntem afectaţi ca indivizi strigăm în gura mare şi ne plângem la toţi cei dispuşi să ne asculte. Nu ne batem până la capăt pentru a rezolva ce ne doare şi aşteptăm ca alţii să ne aducă pe tavă soluţia salvatoare. Şi atunci nu-i de mirare că nici politicienii, nici funcţionarii, nici autorităţile, nu au parte de vreo constrângere reală din partea noastră. Despre o justiţie corectă, reală, egală pentru toţi, nici nu poate fi vorba pentru că ea este un vis mult prea american pentru românulde rând. Şi dacă tot nu putem face nimic pentru a schimba ceva, nici nu ne mai chinuim degeaba.
Generaţiile mai tinere învaţă însă de la noi această practică a unei autosuficienţe îmbinată curios cu neputinţa. Văd în jur oameni foarte vocali, zgomotoşi, care însă nu rezolvă mare lucru cu toate că par foarte stăpâni pe situaţie. Şocul mare pe care îl are orice român când ia contact mai apropiat cu civilizaţia occidentală este acela că acolo oamenii sunt mai puţin dispuşi să vorbească şi acţionează cu mai multă hotărâre. Nu se pierd în amănunte sau declaraţii, pur şi simplu îşi fac treaba iar când ceva îi nemulţumeşte ştiu să meargă până la capăt pentru a-şi rezolva problema. La noi toţi suntem experţi, toţi ne băgăm nasul, toţi ne bulucim să ne dăm cu părerea şi apropae nimeni nu rezolvă nimic. Obişnuiţi cu acest stil al „focului de paie” cei mai abili profită din plin de lipsa noastră de coeziune. Astfel au putut avea succes şarlataniile gen Caritas sau F.N.I., astfel pot politicienii noştri să ne promită o grămadă de lucruri şi să mai şi argumenteze cum că ele se pot realiza iar mai apoi să ne demonstreze de ce şi cum nu s-au putut înfăptui, astfel ni se vând nenumărate alte iluzii. Ne bizuim prea mult pe inteligenţa noastră nativă care există şi este dovedită şi ne complacem într-o delăsare de neînţeles. Mai grav este că unii sătui de tot ce văd, aud şi trăiesc îşi iau lumea în cap cu orice riscuri şi greutăţi, umilinţe şi privaţiuni.
Nicăieri, în această lume, nu se va ridica cineva de pe un loc confortabil pentru a-l ceda de bunăvoie altuia dar în societăţile sănătoase există mecanime de autoreglare. Cramponarea de funcţii, de scaune, cu orice preţ, este o altă mare nemulţumire. Un soi ciudat de gerontocraţie dar lipsită de înţelepciunea caracteristică celor în vârstă, guvernează de ani buni în toate domeniile. Iar tinerii care ajung în sistem învaţă repede că nu le foloseşte la absolut nimic să încerce să schimbe ceva. Pe măsură ce ajung să urce pe scară ierarhică devin şi ei afectaţi de această boală. Unii au „sărit” treptele şi s-au cocoţat în scaune înalte chiar dacă n-au nici pregătirea nici capacitatea de a face faţă funcţiei care le-a fost încredinţată. Aici se vede poate cel mai bine puterea gerontocraţilor care îşi aşează din timp „nepoţii” pe funcţii de pe care cu greu vor mai putea fi clintiţi. Nu prea contează ce ştii şi ce poţi ci pe cine ai ca susţinător. Aşa se fac afacerile, aşa se face politica, aşa se face administraţia.
Din aceste două mari probleme:superficialitate şi gerontrocraţie, derivă toate problemele de care ne lovim zilnic iar rezolvarea lor depinde doar de  fiecare dintre noi.

Marea grijă a unora........

Văd că pe mulţi îi îngrijorează ce facem şi cum facem, ce averi şi ce proprietăţi deţinem. Prea puţini se implică însă în viaţa Bisericii la modul activ. Stau doar pe margine şi comentează fără a se documenta. În viaţa de jurnalist nu mi-a plăcut şi nu voi face niciodată asta. Am dreptul la o primă părere dar nu am dreptul sa arunc cu o acuzaţie fără a avea acoperire. Dacă cei care pun la zid preoţii şi Biserica ar avea curiozitatea să citească Statutul Bisericii Ortodoxe Române, ar constata ca ei se pot implica alături de preot în tot ce înseamnă administraţie.
Dar nu citesc pentru că este mai comod să critici doar. Se duc la Biserică doar când îi “arde” şi aşteaptă ca totul să fie gratis. Nu-i chiar atât de simplu. Biserica are şi o latură a contribuţiei băneşti pe care credinciosul o achită. Toată comunitatea hotărăşte ce şi cât se dă însă de prea multe ori unii constată că au trecut de ani buni şi nu şi-au îndeplinit şi această obligaţie care în majoritatea cazurilor este simbolică (maximum 50 de RON pe an ). Şi atunci se trezeşte “credinciosul” nostru că atunci când are un motiv de întristare sau de bucurie, i se cer sume care par colosale. Există chitanţe, există contabilitate, jurnal de casă etc. Din păcate prea mulţi nu vor decât să denigreze. Nimeni nu vă opreşte să deveniţi membrii Consiliului sau Comitetului Parohial, organisme care controlează tot.
Cât despre alte venituri sau mai pe româneşte şpaga………..Aici este boala românului care dă peste tot şi apoi se plânge în gura mare la toţi cei dispuşi să asculte.

Singurii oameni liberi

Biserica se sprijină pe sfinţii care de veacuri prin trăire intensă a Evangheliei demonstrează că aceasta nu este doar o vorbă goală. Trist este că deşi avem „manualul” care ne învaţă regulile după care se joacă marea competiţie a mântuirii noi în loc să punem în practică ce scrie în el ne-am apucat cu sârg să-l comentăm şi să-l răsucim pe toate feţele. Este ca şi cum ai încerca să reinventezi de unul singur toate legile matematice şi fizice fără să ţii cont de tot ceea ce au descoperit generaţii de oameni luminaţi la minte care în timp au pus cap la cap tot ceea ce ştim astăzi. Negarea existenţei sfinţilor vine din răutatea şi egoismul unora care se socotesc înţelepţi şi care în orgoliul lor nemăsurat nu pot accepta alte idei decât cele din mintea lor înceţoşată de aburii mândriei. Parafrazând un aforism care spune: „Mersul la Biserică nu te face credincios, aşa cum statul în garaj nu te face maşină” – aş zice tare şi răspicat că degeaba învaţă unii Biblia pe de rost şi sunt în stare să recite capitole întregi dar inima lor este lipsită de dragoste iar dreptatea nu o lasă în seama lui Dumnezeu ci o proclamă fiecare în felul lui.
Sfinţii au priceput că trebuie să treacă de formalism, să spargă pojghiţa subţire a aparenţelor şi să fie nemiloşi cu ei înşişi, cu egoul lor. De aceea un Ioan Gură de Aur a fost capabil să ofere atâta înţelepciune: pentru că trăia creştinismul nemulţumit fiind mereu de cât putea să înfăptuiască. Pe măsură ce sfinţenia creşte apare sentimentul de copleşire când pricepi că după îndelungi nevoinţe n-ai făcut decât un pas spre Dumnezeu şi mai ai încă mii de făcut. Asta este taina sfinţeniei şi descoperirea extraordinară care, culmea, nu duce la deznădejde ci dă putere pentru următorul pas. De aceea mă îngreţoşează prea mulţii experţi care se dau supercunoscători ai Bibliei dar care nu cunosc asceza din experienţă. Lumea însă acceptă să-i asculte, le îmbrăţişează ideile pentru că sunt comerciale, se vând bine, sunt atractive.
Superficialitatea pe care o demonstrează Occidentul în absolut tot de la pâinea şi carnea care hrănesc şi care nu mai au în conţinut decât un mic procent de produs natural, până la surogatele spirituale şi culturale acceptate cu nonşalanţă.
Sfinţii n-au fost snobi, n-au ţinut cont de modă, nu s-au lăsat stăpâniţi de lumea în care au trăit ci au căutat să devină stăpâni pe ei şi să-şi câştige bucăţica de Rai. Asta este liberatea creştină. Dincolo de ea orice democraţie, mai mult sau mai puţin coruptă, păleşte. Democraţia oferă libertatea limitată în timp, spaţiu şi nu numai, în timp ce Hristos ne cheamă într-o împărăţie veşnică. Liberatatea de a alege dacă vrem sau nu să intrăm în Împărăţia lui Hristos este singura libertate absolută. Celelate libertăţi ,aici pe pământ, sunt doar o părere cu care ne adorm minţile puternicii zilei. Singurii oameni care sunt cu adevărat liberi sunt sfinţii.

Pus pe liber

Din cauze pe care le ştiu dar pe care nu merită să le comentez am fost concediat din cadrul redacţiei săptămânalului „ 7 zile hunedorene”. Oricum o să continui să scriu.

Oamenii care ne ţin spatele

Lumea presei este o lume a orgoliilor. Mulţi dau lecţii când ar trebui să tacă, mulţi fac morală când sunt lipsiţi de ea, mulţi vor să fie cât mai în faţă, vedete, formatori de opinie, mari inchizitori, mari apărători ai dreptăţii. Dincolo de cei care care stau în faţă, într-un fel sau altul, se află însă oameni neştiuţi de voi cei care ne citiţi, ne ascultaţi sau ne vedeţi la telelvizor. Numele acestor oameni pe care nu-i vedeţi niciodată scriind sau vorbind la radio sau televiziune se găsesc într-o casetă redacţională sau într-un generic de final de emisiune pe care nu le citeşte nimeni. Şi totuşi ei sunt mai importanţi decât aţi crede pentru că fără ei nimic nu s-ar mişca în presă. Vedeţi ce se întâmplă în industria americană unde se pierd mulţi bani pentru că scenariştii sunt în grevă.
La finalul anului trecut am pierdut un astfel de om. Un truditor tăcut care stătea în spatele ecranului calculatorului şi făcea una una din cele mai grele şi mai ingrate munci din câte există în presă: punea în ordine paginile ziarului pe care îl citiţi, îi dădea „faţă” îl făcea să fie plăcut pentru voi. Ca el mai sunt mulţi alţii care nu primesc niciodată aprecierea publicului aşa cum ar merita. Poate nici noi, cei care îi cunoaştem nu le acordăm întotdeauna respectul care li s-ar cuveni. Trebuie însă să ştiţi că ei vă vorbesc într-un alt fel decât o facem noi cei care scriem sau apărem la radio şi telelviziune. Vorbesc prin imagini, prin grafică, prin sunete, prin tot ceea ce umple de fapt golul lăsat de redactori, reporteri, vedete, prezentatori, etc. Ei sunt oamenii care ne ţin spatele, nouă celor care aducem informaţia.
Un astfel de om răbdător a fost şi Ştefan Buzan. Nu s-a enervat şi nu m-a scos afară, aşa cum meritam, atunci când la primele ediţii ale săptămânalului de faţă, stăteam şi priveam cum îmi pune în pagină articolele. Când se porneşte o publicaţie toată lumea vrea să iasă bine, este multă agitaţie, oamenii se mai şi enervează. Ştefan aprindea cu calm o ţigară şi continua să facă treabă. O treabă bine făcută. N-avea timp să se enerveze deşi motive ar fi fost destule. Ca mine mulţi alţii îi datorează pagini bine aşezate şi gândite care transmit dincolo de cuvintele înşirate şi altceva. Plecarea lui prea bruscă din acestă lume ne-a lăsat cu multe lucruri nespuse. Regretele tardive nu-şi au însă locul şi nici revolta întrebărilor care ne stau pe buze. Şi pentru că nu se încheie totul aici ştiu sigur că de undeva, din altă dimensiune, Ştefan zâmbeşte şi astăzi îngăduitor când lumea prea agitată se întreabă când va ieşi pagina şi când e gata ziarul.

Mircea Mihuleţ

Primul răspuns

Prea multe întrebări şi prea puţină credinţă. Astfel abordăm noi, oamenii, relaţia cu Dumnezeu. Biserica a fost şi este acuzată că deţine cine ştie ce mari secrete iar această „teorie a conspiraţiei” pare să se transmită generaţie după generaţie. De aici şi numeroasele atacuri din diferite epoci. Sigur că este mai uşor să conteşti decât să te străduieşti să pui în faptă, pare mai comod să acuzi decât să cauţi adevărul, este mai la îndemână să dai vina pe oricine altcineva pentru o nereuşită decât să faci efortul de a realiza ceea ce ţi-ai propus, cu zbatere şi dăruire.
Mântuitorul Iisus Hristos a acceptat de bunăvoie să se supună limitării aduse de firea omenească pentru a-şi duce la capăt opera de mântuire a neamului omenesc. Fără întrebări, fără capricii, fără a-şi plânge nici măcar o clipă soarta, cum mulţi dintre noi o facem în momentele grele de deznădejde. „Pocaiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17)” – ne anunţă Mântuitorul în prima duminică după Botezul Său în apele Iordanului. Acest îndemn adresat tuturor în timp şi peste timp are o semnificaţie mai importantă decât s-ar părea. Pentru că în realitate pocăinţa însemnă o conştientizare a slăbiciunii firii omeneşti şi nu doar o plângere de formă a păcatelor săvârşite. Degeaba varsă unii lacrimi doar la Taina Spovedaniei dacă nu reuşesc să priceapă că modul lor de gândire şi de abordare a vieţii trebuie schimbat. Îşi recunosc în faţa duhovnicului rănile spirituale dar nu caută mai adânc în fiinţa lor să vadă cauza acestor răni şi de acolo să înceapă pocăinţa, adică întoarcerea către Dumnezeu.
Faptul că Hristos s-a supus tuturor profeţiilor mergând pe un anume drum, pe un anume fir ţesut în timp de planul divin, fără să se abată de la ceea ce a fost prevestit de-a lungul veacurilor de diferiţii profeţi care au primit de la Dumnezeu porunca să-I pregătească drumul, spune foarte multe lucruri. Demonstraţia de ascultare totală pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu este una în primul rând pentru noi. El a împlinit tot ce era prevestit şi pentru a ne arăta că este necesar să trecem prin toate cele rânduite nouă de Dumnezeu fără a comenta. Imediat după Botez, Hristos a plecat în Galileea pentru a porni de acolo, potrivit unei profeţii, propovăduirea Evangheliei. De la Naştere şi până la Înviere toate evenimentele din viaţa Sa erau ştiute, cunoscute, prevestite, însă prea puţini au vrut să recunoască acestea deşi erau experţi în aprofundarea învăţăturilor divine. Aici apare marea problemă pe care o au oamenii, o problemă de încredere şi nu una de cunoaştere. Ştim ce avem de făcut dar alegem mereu să ne întrebăm de ce aşa şi de ce nu altfel? Această pierdere de timp ne face, la un moment dat, să devenim necredincioşi şi să ne îndepărtăm de la împlinirea poruncilor punând mai mult accent pe căutarea de argumente care să ne convingă de utilitatea împlinirii. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu suntem îndemnaţi să credem fanatic în Dumnezeu, să fim orbi, muţi sau surzi şi să mergem ca într-o transă doar pe un anume drum. Curiozitatea de a căuta, de a inventa şi a demonstra că mintea nu ne este dată degeaba fac parte din natura noastră şi este bine să folosim acestă mare calitate care ne-a fost dăruită. Problema apare când risipim această energie creatoare, care ne aseamănă cu divinitatea, doar pentru lucruri pământeşti iar când o folosim în spiritualitate ne străduim să pune întrebări fără rost şi finalitate. Despicarea firului în patru pentru a vedea ce şi cum a făcut Dumnezeu şi de ce trebuie să împlinim o poruncă sau alta, ne împiedică de la deveni mai prolifici în lucrarea de împlinire. Prea mulţi stagnează în evoluţia spirituală deoarece pierd timpul căutând să afle ce se află în spatele unor porunci date de Dumnezeu şi nu le iau ca atare.
Martirii creştini din primele secole dar şi cei care au murit de-a lungul veacurilor pentru credinţa în Hristos, nu s-au întrebat ci au jertfit, n-au comentat ci au împlinit. La fel au făcut toţi sfinţii care şi-au călăuzit vieţile nu după întrebarea „de ce?” ci după întrebarea „cum?”. Cum pot să fiu mai aproape de primul îndemn dat de Hristos? „Pocaiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.” Aflând pricina slăbiciunilor, căutând rădăcina păcatului, cercetând cauza care ne face mai slabi, mai vulnerabili, mai dispuşi la păcat. Hristos ne-a dat primul răspuns la întrebarea esenţială a existenţei noastre iar ceea ce trebuie să facem noi este să pricepem răspunsurile date şi nu să formulăm întrebări care doar ne împiedică să ne desăvârşim.

Pr. Mircea Mihuleţ