Chipul real al sufletului românesc

Sărbătoarea Crăciunului poate trece pe lângă noi. Prea puţin gândim în afara trupului şi prea mult ne îngrijim să fim sătui doar de mâncare şi de băutură. Colinda autentică a ajuns să fie înlocuită cu lălăielile jenante pe care le „performează” diverşi cântăreţi care n-au nici o treabă cu spiritul sărbătorii ci lucrează pentru „sfântul buzunar”. Pogorâţi în mediocritatea şi moliciunea oraşului prea puţini dintre cei care mai ştiu ce presupune colinda adevărată se străduiesc să nu piară obiceiul. Ceea ce trebuie să fie un adevărat festin pentru suflet seamănă tot mai mult cu o masă la o cantină mizeră în care ţi-e frică să te atingi până şi de tacâmuri. Asta spune mult despre calitatea noastră umană pentru că dacă în planul trupesc avem mari pretenţii ca masa să ne fie nu doar plină ci şi îmbelşugată, cerinţele pentru suflet au un standard tot mai coborât.
Colinda românească este un izvor de viaţă, de tradiţie şi de taine ascunse cu dibăcie timp de mai multe generaţii. Ea reprezintă, pentru cine ar dori să cerceteze mai atent, o sursă de informaţie extraordinară pentru cei care doresc să afle cine au fost strămoşii. Elementele din perioada ante-creştină ne vorbesc despre multe realităţi confirmate de cercetătorii, istorici şi arheologi, care se preocupă de reconstituirea trecutului. Mitul cavalerului trac apare în colinda românească din negura vremilor ruşinându-i pe cei care doar după descoperirea unor artefacte au fost în stare să formuleze ipoteze despre existenţa lui. Era cu mult mai simplu să adune colindele şi îşi puteau da foarte uşor seama, cu mult timp înainte să dezgroape dovezile arheologice, ce preţ mare avea vitejia la strămoşi şi cât de neînfricaţi erau în faţa morţii.
Unii cercetători care se dau importanţi ne dau ca determinantă a culturii noastre „Mioriţa”. Nimic mai fals şi mai deşănţat. Valoarea operei nu poate fi contestată însă voi contesta întotdeauna infailibilitatea celor care se străduiesc să imprime cumva sentimentul de vinovăţie pe neamul din care facem parte. Dacă este să vorbim despre ce ne-a caracterizat ca neam trebuie să căutăm fără superficialitate în tot trecutul nostru şi să vedem nu doar o baladă ci întreg tezaurul pe care ni l-au lăsat înaintaşii. Iar dacă vom trece cu uşurinţă peste ce înseamnă bogăţia colindelor, mai ales ale celor din jurul capitalei regatului dac, în care avem dovezi despre valorile strămoşilor vom greşi amarnic. Poate că mulţi vor spune că această pălărie e prea mare pentru capul meu umil şi mă vor certa punându-mă la colţ pentru că îndrăznesc să contest academicienii şi minţile luminate dar eu insist să strig că nu „Mioriţa” reprezintă acest popor ci colindele adevărate care îmi dau adevărata legătură dintre generaţiile cărora Dumnezeu le-a dat în stăpânire acest colţ de lume. Din dacii păgâni care aveau credinţe asemănătoare cu creştinismul şi urmaşii lor care s-au închinat Mântuitorului s-a născut Colinda. Iar aceasta este oglinda, efigia, blazonul, stema culturală care ar trebui să ne reprezinte.

Pr. Mircea Mihuleţ

Chipul real al sufletului românesc

Sărbătoarea Crăciunului poate trece pe lângă noi. Prea puţin gândim în afara trupului şi prea mult ne îngrijim să fim sătui doar de mâncare şi de băutură. Colinda autentică a ajuns să fie înlocuită cu lălăielile jenante pe care le „performează” diverşi cântăreţi care n-au nici o treabă cu spiritul sărbătorii ci lucrează pentru „sfântul buzunar”. Pogorâţi în mediocritatea şi moliciunea oraşului prea puţini dintre cei care mai ştiu ce presupune colinda adevărată se străduiesc să nu piară obiceiul. Ceea ce trebuie să fie un adevărat festin pentru suflet seamănă tot mai mult cu o masă la o cantină mizeră în care ţi-e frică să te atingi până şi de tacâmuri. Asta spune mult despre calitatea noastră umană pentru că dacă în planul trupesc avem mari pretenţii ca masa să ne fie nu doar plină ci şi îmbelşugată, cerinţele pentru suflet au un standard tot mai coborât.
Colinda românească este un izvor de viaţă, de tradiţie şi de taine ascunse cu dibăcie timp de mai multe generaţii. Ea reprezintă, pentru cine ar dori să cerceteze mai atent, o sursă de informaţie extraordinară pentru cei care doresc să afle cine au fost strămoşii. Elementele din perioada ante-creştină ne vorbesc despre multe realităţi confirmate de cercetătorii, istorici şi arheologi, care se preocupă de reconstituirea trecutului. Mitul cavalerului trac apare în colinda românească din negura vremilor ruşinându-i pe cei care doar după descoperirea unor artefacte au fost în stare să formuleze ipoteze despre existenţa lui. Era cu mult mai simplu să adune colindele şi îşi puteau da foarte uşor seama, cu mult timp înainte să dezgroape dovezile arheologice, ce preţ mare avea vitejia la strămoşi şi cât de neînfricaţi erau în faţa morţii.
Unii cercetători care se dau importanţi ne dau ca determinantă a culturii noastre „Mioriţa”. Nimic mai fals şi mai deşănţat. Valoarea operei nu poate fi contestată însă voi contesta întotdeauna infailibilitatea celor care se străduiesc să imprime cumva sentimentul de vinovăţie pe neamul din care facem parte. Dacă este să vorbim despre ce ne-a caracterizat ca neam trebuie să căutăm fără superficialitate în tot trecutul nostru şi să vedem nu doar o baladă ci întreg tezaurul pe care ni l-au lăsat înaintaşii. Iar dacă vom trece cu uşurinţă peste ce înseamnă bogăţia colindelor, mai ales ale celor din jurul capitalei regatului dac, în care avem dovezi despre valorile strămoşilor vom greşi amarnic. Poate că mulţi vor spune că această pălărie e prea mare pentru capul meu umil şi mă vor certa punându-mă la colţ pentru că îndrăznesc să contest academicienii şi minţile luminate dar eu insist să strig că nu „Mioriţa” reprezintă acest popor ci colindele adevărate care îmi dau adevărata legătură dintre generaţiile cărora Dumnezeu le-a dat în stăpânire acest colţ de lume. Din dacii păgâni care aveau credinţe asemănătoare cu creştinismul şi urmaşii lor care s-au închinat Mântuitorului s-a născut Colinda. Iar aceasta este oglinda, efigia, blazonul, stema culturală care ar trebui să ne reprezinte.

Pr. Mircea Mihuleţ

Sfântul darului

Tradiţia de a face un dar, mai mic sau mai mare, de sărbătoarea Sfântului Nicolae este şi trebuie să rămână una creştină. Deşi epoca în care trăim este una comercială nu trebuie să denaturăm sensul sărbătorii creştine impietând asupra ei prin reclamă ieftină. Episcop al Mirelor Lichiei încă din vremea când religia creştină era persecutată de autorităţile romane, Sfântul Ierarh Nicolae a apărat dreapta credinţă la primul Sinod Ecumenic când pentru prima dată unitatea Bisericii era ameninţată de învăţătura greşită a lui Arie. Dincolo de meritele sale teologice se află însă un suflet caritabil care atunci când săvârşea o faptă bună încerca să o facă într-un smerit anonimat. Teama de moarte sau de chinurile la care ar fi putut fi supus de autorităţile pământeşti nu au fost cunoscute de Ierarhul Nicolae care nu a ezitat să se opună hotărârilor nedrepte date de conducătorii cetăţii. De aici şi până la un fel de mitizare a personajului real nu a fost decât un pas.Sfântul Nicolae a devenit Moş Nicolae, la români.
Cuvântul moş, pe care specialiştii îl arată ca fiind o moştenire a limbii dace, desemnează mai mult decât un om bătrân. Moşii sunt cei pe care vârsta şi înţelepciunea îi făcea să fie venerabilii comunităţii, ascultaţi şi respectaţi, adevărate modele cu o autoritate mai presus decât aceea a conducătorilor politici sau militari. Sfântul Nicolae s-a încadrat perfect în acest model precreştin şi prin faptul că în realitate a fost deopotrivă milostiv cu cei în nevoie şi aspru cu cei nedrepţi. De aceea în conştiinţa populară a neamului el a dobândit o aşa mare importanţă, pentru că aducea virtuţi reale pe care strămoşii noştri le preţuiau înainte de a fi creştini. Modelul ierarhului blând dar totodată autoritar, ajutător al săracilor cinstiţi şi dojenitor al puternicilor tirani, exemplu de înţelepciune duhovnicească şi teolog iscusit, nu a putut fi trecut cu vederea. Respectul pentru Sfântul Nicolae nu este găsit doar la români el se se bucură de cinstire şi la alte popoare. Ortodocşii şi catolicii îl respectă şi chiar în unele biserici protestante Sfântul Nicolae este preţuit. Moaştele sale se găsesc într-o biserică din Bari în Italia. Dincolo de toate modelele personalităţilor pe care Biserica ni le propune pentru a ne demonstra că poruncile Mântuitorului pot fi urmate, Sfântul Ierarh Nicolae rămâne într-un loc aparte prin tot ceea ce a reuşit să realizeze atât în plan teologic cât şi în activitatea socială.

Pr. Mircea Mihuleţ

www.7hd.ro

Creştinismul de salon

Iar Domnul i-a răspuns zicând: Făţarnicilor ! Fiecare din voi oare nu-şi dezleagă Sâmbăta boul sau asinul de la iesle şi-l duce de-l adapă ? Dar această, fiică a lui Avraam fiind, pe care, iată, de optsprezece ani a legat-o Satana, oare nu se cuvenea sa fie dezlegată de legătura aceasta în ziua Sâmbetei ? Luca 13, 15-16

Prea mulţi ne cred înceţi la minte. Am văzut nenumăraţi oameni din ţări “civilizate” care cu o nonşalanţă extraordinară ne explicau nouă ce răi suntem şi cât de multe avem de învăţat de la ei nu doar în plan tehnologic ci şi în plan cultural şi spiritual. Cu aere de mari conquistadori care aşteaptă să fie veneraţi de te miri ce trib de arborigeni care n-au văzut în viaţa lor mărgele de sticlă roşie, sunt unii care au tupeul să ne înveţe şi Evanghelia lui Hristos. Şi nu îmi explic altfel atitudinea noastră şi zâmbetul îngăduitor cu care îi întâmpinăm decât prin multa smerenie de care a dat dovadă întotdeauna acest neam. Problema cea mare a scolului în care trăim este însă alta. Nu fărmiţarea creştinismului şi transformarea lui într-o veşnică ceartă pe argumente şi pe sofisme este periculoasă ci renunţarea la Hristos care se petrece sub ochii noştri. Spun aceasta pentru că avem numeroase dovezi care ne arată limpede că avem de a face cu o împăgânizare nerecunoscută. Mărturisesc despre aceasta miloanele de avorturi, desfrâul care începe de la vârste tot mai crude, crimele şi sinuciderile care se petrec în număr alarmant, lipsa speranţei că poate mâine va fi mai bine pentru noi. Toate acestea dezvăluie realitatea că îndepărtarea de învăţăturile Mântuitorului se accentuează în interiorul fiinţei noastre şi consecinţele vizibile despre care vorbeam nu sunt decât începutul prăbuşirii pe care o riscă creştinismul dacă se continuă în acelaşi fel.
Constatăm că Europa pe care ne-am dorit-o nu seamănă nici pe departe cu imaginea idealizată pe care o aveam despre ea înainte de căderea comunismului. Culmea este că nici America nu mai pare atât de tentantă în momentul în care ajungi să guşti la propriu din libertatea ei. Greşeala noastră a fost că am crezut prea mult în ceea ce doream de fapt: o lume fără constrângeri şi fără făţărnicia propagandei de partid. Acum descoperim că visul nostru a rămas doar vis, că amăgirea a fost perfect ticluită şi că răceala occidentului este mai mare decât credeam. Ne-am trezit că am înlocuit brusc o făţărnicie cu alta, că la fel de mult şi de bine ne mint şi ţările democratice la fel ca regimurile comuniste, că libertăţile şi drepturile sunt doar pentru unii iar obligaţiile şi restricţiile pentru cei mai nou veniţi.
Nimănui din aceia care hotărăsc destinele Europei nu-i convine să vadă că putem şi ştim să facem unele lucruri chiar mai bine decât ei. Cât despre cultura, tradiţia, religia noastră, sunt considerate că nu merită atenţie, ba mai şi încurcă teribil efortul lor de dominaţie totală asupra noastră. Făţarnicia celor care au impresia că sunt abia ieşiţi din lumea a treia se poate vedea în nenumărate alte alte chipuri.
Suntem chemaţi să pricepem că singura noastră şansă de a supravieţui ca neam creştin este întoarcerea la credinţa strămoşească. Tradiţia noastră populară care a fost modalitatea de a păstra sănătatea acestui popor nu trebuie uitată. În ea găsim dincolo de esenţa noastră care ne face unici pe pământ şi leacul pentru a ne vindeca rănile teribile care au apărut pe obrazul noastru. Lumea satului avea mecanismul ei de reglare a vieţii prin care reuşea să păstreze vie dorinţa de a fi cu adevărat aproape de cele cerute nouă de Hristos. Făţărnicia, minciuna, invidia, curvia şi alte păcate care astăzi se străduiesc unii să ni le impună ca virtuţi erau aspru mustrate prin cuvânt. Colinda tradiţională care nu lasă loc de interpretări aducea în fiecare an pe lângă bucuria şi vestea naşterii Domnului, elemental de corijare a obiceiurilor rele ale unor membri ai comunităţii. Din păcate lumea satului şi colindele ei au ajuns în stare muribundă. Prea mulţi se lasă păcăliţi de mirajul oraşului şi de ambalajul lui strălucitor şi după un an doi ajung să împrumute obiceiul de a se crede domni când de fapt şi-au pierdut libertatea cu totul. Iar dacă acceptăm creştinismul de salon în care virtuţile sunt aproape amestecate cu păcatul vom avea soarta pe care ne-o merităm.

Pr. Mircea Mihuleţ

www.7hd.ro

Ţara făgăduinţei

Nu suntem o naţiune de mâna a doua. Putem să e uităm în ochii oricui fără să ne plecăm privirea şi oricât ar încerca mulţi să ne umilească, nu trebuie să acceptăm acest lucru. Dincolo de argumentele sforăitoare şi de patriotismul deşănţat pe care îl afişează unii, se află realităţile istorice şi spirituale ale acestui neam. Iar sufletul românesc, oricât de mult s-ar dori discreditarea lui, e cu mult mai luminat de bunătate, mai înobilat de suferinţă şi mai întărit de încercările care nu l-au lăsat să cadă în moleşeala păcatului. Se străduiesc mulţi să ne dovedească şi să ne convingă de faptul că nu merităm să fim în rândul popoarelor civilizate. Se duc adevărate campanii în care se scot în evidenţă cele mai dureroase răni şi cele mai ruşinoase întâmplări dar nimeni nu stă să ne judece în întregimea noastră pentru a vedea ce moştenire avem, prin ce am trecut, şi câte jertfe a trebuit să dăm pentru a rămâne statornici ca neam şi pentru ca sufletele noastre să nu se piardă. Neamul românesc s-a născut creştin. Nimeni nu l-a mânat la Hristos cu sabia cu s-a întâmplat cu mulţi alţii. În simplitatea lor, strămoşii au priceput că Fiul lui Dumnezeu venise să ne dezrobească sufletul nemuritor din temniţa păcatului şi a morţii. Au auzit Cuvântul chiar prin gura celui care a fost mai întâi chemat de Mântuitorul să fie ucenic şi mai apoi apostol. Când au dechis ochii în această lume, românii, s-au pomenit că dincolo de limbă, de port şi de obiceiuri mai au ceva care-i adună sub acelaşi mare acoperiş al Bisericii: credinţa. Nu se putea mai bine să se întâmple decât acum când ziua neamului este anunţată de sărbătoarea apostolului Andrei.
Dacă privim cu milă la cei care ne hulesc şi sunt gata să ne ruşineze, în orice chip ar putea, vom constata că mulţi de frica sabiei s-au închinat lui Hristos atunci când regii lor i-au obligat să se încreştineze. N-au fost convinşi cu adevărat, n-au căutat să simtă şi să vină din ei dorinţa de a se schimba ci au fost forţaţi. Unii mai înainte îi răstigneau pe cruci pe creştini, iar astăzi îi întorc spatele Mântuitorului prin felul lor de-a fi. Neamuri care au asuprit şi-au întinat idea de credinţă creştină au devenit, în aparenţă, mari apărătoare a drepturilor omului, fac legea pe pământ şi hotărăsc cine moare şi cine are dreptul să trăiască. Din stăpâni de sclavi, strănepoţii acelor care ne bat obrazul, s-au trezit deodată îndreptăţiţi să vorbească despre libertate, din păcătoşi ce şi-au atras asupra lor blestemele celor pe care-i chinuiau în fel şi chip, au ajuns să vorbească fără pic de smerenie despre valoarea libertăţii şi despre valori umane, nu sprituale.
Românii, în schimb, sunt socotiţi răi, needucaţi şi fără credinţă. Nu caută aceia care ne condamnă să vadă ce avem şi de preţ. Se miră când aud colinda strămoşească, se bucură când văd o sărbătoare la noi, ne laudă bucatele şi priceperea în toate muncile pe care le facem pentru ei. Un lucru nu doresc să accepte: că suntem mai puternici şi mai buni ca ei. Iar asta ar putea să o înţeleagă doar citind o carte a istoriei reale a acestui neam care n-a cunoscut odihna. În timp ce ei cotropeau pământuri şi le înrobeau locuitorii, chpurile pentru a-i civiliza, noi ne luptam să fim fim stăpâniţi. Dar singuri, slabi şi dezbinaţi aproape întotdeauna a trebuit să ne supunem imperiilor. Nicicând nu ne-au stăpânit însă pe de-a-ntregul pentru că sufletele noastre au rămas curate şi luminoase înaintea lui Dumnezeu. Întreg neamul acesta e o minune. Niciodată până la Marea Unire n-a putut fi unit sub aceiaşi stăpânire pământească dar a rămas cel mai mare şi mai important imperiu spiritual al cărui Împărat a fost mereu Hristos.Uitaţi-vă la cele ce s-au petrecut cu românii care deşi au fost separaţi de graniţe nu o sută două de ani ci peste o mie, n-au uitat ce dor au. Generaţii după generaţii au luptat, fiecare în felul lor, ca neamul să rămână unul. Şi-au izbândit în ciuda tuturor celor care azi mârâie şi scrâşnesc împotriva noastră.
În fiecare an la Paşti, preotul spune în stihurile Învierii: “ Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!”. Sunt cele mai potrivite cuvinte şi acum când două sărbători ne aduc bucuria pe care nimeni nu ne-o poate răpi: suntem creştini, suntem români. Dincolo de discursurile politicienilor, de zâmbetele forţate ale ambasadorilor, de paradele militare pregătite pentru ochii curioşilor, adevărata sărbătoare este şi trebuie să fie în noi. Iar rugăciunea de mulţumire datori suntem a o înălţa spre Dumnezeu Cel care ne-a păstrat neatinşi de răutatea lumii în această ţară a făgăduinţei: România.

Pr. Mircea Mihuleţ
www.7hd.ro