miercuri, 13 august 2008

Primele doua probleme

Nemulţumitului i se ia darul-zice proverbul. Şi totuşi suntem nemulţumiţi de multe lucruri sau stări de fapt. Dacă ar fi după mine cea mai mare nemulţumire a mea se referă la superficialitatea cu care ne-am obişnuit să privim la realitatea din jur. La toţi ni se pare că ne pricepem şi la politică şi la fotbal şi la şofat şi la aia sau aialaltă, adică la mai toate. Ne pricepem la tot şi la mai nimic. Nu reacţionăm, ca opinie publică, aşa cum ar fi normal la multe din problemele care apar dar în momentul în care suntem afectaţi ca indivizi strigăm în gura mare şi ne plângem la toţi cei dispuşi să ne asculte. Nu ne batem până la capăt pentru a rezolva ce ne doare şi aşteptăm ca alţii să ne aducă pe tavă soluţia salvatoare. Şi atunci nu-i de mirare că nici politicienii, nici funcţionarii, nici autorităţile, nu au parte de vreo constrângere reală din partea noastră. Despre o justiţie corectă, reală, egală pentru toţi, nici nu poate fi vorba pentru că ea este un vis mult prea american pentru românulde rând. Şi dacă tot nu putem face nimic pentru a schimba ceva, nici nu ne mai chinuim degeaba.
Generaţiile mai tinere învaţă însă de la noi această practică a unei autosuficienţe îmbinată curios cu neputinţa. Văd în jur oameni foarte vocali, zgomotoşi, care însă nu rezolvă mare lucru cu toate că par foarte stăpâni pe situaţie. Şocul mare pe care îl are orice român când ia contact mai apropiat cu civilizaţia occidentală este acela că acolo oamenii sunt mai puţin dispuşi să vorbească şi acţionează cu mai multă hotărâre. Nu se pierd în amănunte sau declaraţii, pur şi simplu îşi fac treaba iar când ceva îi nemulţumeşte ştiu să meargă până la capăt pentru a-şi rezolva problema. La noi toţi suntem experţi, toţi ne băgăm nasul, toţi ne bulucim să ne dăm cu părerea şi apropae nimeni nu rezolvă nimic. Obişnuiţi cu acest stil al „focului de paie” cei mai abili profită din plin de lipsa noastră de coeziune. Astfel au putut avea succes şarlataniile gen Caritas sau F.N.I., astfel pot politicienii noştri să ne promită o grămadă de lucruri şi să mai şi argumenteze cum că ele se pot realiza iar mai apoi să ne demonstreze de ce şi cum nu s-au putut înfăptui, astfel ni se vând nenumărate alte iluzii. Ne bizuim prea mult pe inteligenţa noastră nativă care există şi este dovedită şi ne complacem într-o delăsare de neînţeles. Mai grav este că unii sătui de tot ce văd, aud şi trăiesc îşi iau lumea în cap cu orice riscuri şi greutăţi, umilinţe şi privaţiuni.
Nicăieri, în această lume, nu se va ridica cineva de pe un loc confortabil pentru a-l ceda de bunăvoie altuia dar în societăţile sănătoase există mecanime de autoreglare. Cramponarea de funcţii, de scaune, cu orice preţ, este o altă mare nemulţumire. Un soi ciudat de gerontocraţie dar lipsită de înţelepciunea caracteristică celor în vârstă, guvernează de ani buni în toate domeniile. Iar tinerii care ajung în sistem învaţă repede că nu le foloseşte la absolut nimic să încerce să schimbe ceva. Pe măsură ce ajung să urce pe scară ierarhică devin şi ei afectaţi de această boală. Unii au „sărit” treptele şi s-au cocoţat în scaune înalte chiar dacă n-au nici pregătirea nici capacitatea de a face faţă funcţiei care le-a fost încredinţată. Aici se vede poate cel mai bine puterea gerontocraţilor care îşi aşează din timp „nepoţii” pe funcţii de pe care cu greu vor mai putea fi clintiţi. Nu prea contează ce ştii şi ce poţi ci pe cine ai ca susţinător. Aşa se fac afacerile, aşa se face politica, aşa se face administraţia.
Din aceste două mari probleme:superficialitate şi gerontrocraţie, derivă toate problemele de care ne lovim zilnic iar rezolvarea lor depinde doar de  fiecare dintre noi.


marți, 5 august 2008

Marea grijă a unora........

Văd că pe mulţi îi îngrijorează ce facem şi cum facem, ce averi şi ce proprietăţi deţinem. Prea puţini se implică însă în viaţa Bisericii la modul activ. Stau doar pe margine şi comentează fără a se documenta. În viaţa de jurnalist nu mi-a plăcut şi nu voi face niciodată asta. Am dreptul la o primă părere dar nu am dreptul sa arunc cu o acuzaţie fără a avea acoperire. Dacă cei care pun la zid preoţii şi Biserica ar avea curiozitatea să citească Statutul Bisericii Ortodoxe Române, ar constata ca ei se pot implica alături de preot în tot ce înseamnă administraţie.
Dar nu citesc pentru că este mai comod să critici doar. Se duc la Biserică doar când îi “arde” şi aşteaptă ca totul să fie gratis. Nu-i chiar atât de simplu. Biserica are şi o latură a contribuţiei băneşti pe care credinciosul o achită. Toată comunitatea hotărăşte ce şi cât se dă însă de prea multe ori unii constată că au trecut de ani buni şi nu şi-au îndeplinit şi această obligaţie care în majoritatea cazurilor este simbolică (maximum 50 de RON pe an ). Şi atunci se trezeşte “credinciosul” nostru că atunci când are un motiv de întristare sau de bucurie, i se cer sume care par colosale. Există chitanţe, există contabilitate, jurnal de casă etc. Din păcate prea mulţi nu vor decât să denigreze. Nimeni nu vă opreşte să deveniţi membrii Consiliului sau Comitetului Parohial, organisme care controlează tot.
Cât despre alte venituri sau mai pe româneşte şpaga………..Aici este boala românului care dă peste tot şi apoi se plânge în gura mare la toţi cei dispuşi să asculte.