Chipul real al sufletului românesc

Sărbătoarea Crăciunului poate trece pe lângă noi. Prea puţin gândim în afara trupului şi prea mult ne îngrijim să fim sătui doar de mâncare şi de băutură. Colinda autentică a ajuns să fie înlocuită cu lălăielile jenante pe care le „performează” diverşi cântăreţi care n-au nici o treabă cu spiritul sărbătorii ci lucrează pentru „sfântul buzunar”. Pogorâţi în mediocritatea şi moliciunea oraşului prea puţini dintre cei care mai ştiu ce presupune colinda adevărată se străduiesc să nu piară obiceiul. Ceea ce trebuie să fie un adevărat festin pentru suflet seamănă tot mai mult cu o masă la o cantină mizeră în care ţi-e frică să te atingi până şi de tacâmuri. Asta spune mult despre calitatea noastră umană pentru că dacă în planul trupesc avem mari pretenţii ca masa să ne fie nu doar plină ci şi îmbelşugată, cerinţele pentru suflet au un standard tot mai coborât.
Colinda românească este un izvor de viaţă, de tradiţie şi de taine ascunse cu dibăcie timp de mai multe generaţii. Ea reprezintă, pentru cine ar dori să cerceteze mai atent, o sursă de informaţie extraordinară pentru cei care doresc să afle cine au fost strămoşii. Elementele din perioada ante-creştină ne vorbesc despre multe realităţi confirmate de cercetătorii, istorici şi arheologi, care se preocupă de reconstituirea trecutului. Mitul cavalerului trac apare în colinda românească din negura vremilor ruşinându-i pe cei care doar după descoperirea unor artefacte au fost în stare să formuleze ipoteze despre existenţa lui. Era cu mult mai simplu să adune colindele şi îşi puteau da foarte uşor seama, cu mult timp înainte să dezgroape dovezile arheologice, ce preţ mare avea vitejia la strămoşi şi cât de neînfricaţi erau în faţa morţii.
Unii cercetători care se dau importanţi ne dau ca determinantă a culturii noastre „Mioriţa”. Nimic mai fals şi mai deşănţat. Valoarea operei nu poate fi contestată însă voi contesta întotdeauna infailibilitatea celor care se străduiesc să imprime cumva sentimentul de vinovăţie pe neamul din care facem parte. Dacă este să vorbim despre ce ne-a caracterizat ca neam trebuie să căutăm fără superficialitate în tot trecutul nostru şi să vedem nu doar o baladă ci întreg tezaurul pe care ni l-au lăsat înaintaşii. Iar dacă vom trece cu uşurinţă peste ce înseamnă bogăţia colindelor, mai ales ale celor din jurul capitalei regatului dac, în care avem dovezi despre valorile strămoşilor vom greşi amarnic. Poate că mulţi vor spune că această pălărie e prea mare pentru capul meu umil şi mă vor certa punându-mă la colţ pentru că îndrăznesc să contest academicienii şi minţile luminate dar eu insist să strig că nu „Mioriţa” reprezintă acest popor ci colindele adevărate care îmi dau adevărata legătură dintre generaţiile cărora Dumnezeu le-a dat în stăpânire acest colţ de lume. Din dacii păgâni care aveau credinţe asemănătoare cu creştinismul şi urmaşii lor care s-au închinat Mântuitorului s-a născut Colinda. Iar aceasta este oglinda, efigia, blazonul, stema culturală care ar trebui să ne reprezinte.

Pr. Mircea Mihuleţ