Nu suntem o naţiune de mâna a doua. Putem să e uităm în ochii oricui fără să ne plecăm privirea şi oricât ar încerca mulţi să ne umilească, nu trebuie să acceptăm acest lucru. Dincolo de argumentele sforăitoare şi de patriotismul deşănţat pe care îl afişează unii, se află realităţile istorice şi spirituale ale acestui neam. Iar sufletul românesc, oricât de mult s-ar dori discreditarea lui, e cu mult mai luminat de bunătate, mai înobilat de suferinţă şi mai întărit de încercările care nu l-au lăsat să cadă în moleşeala păcatului. Se străduiesc mulţi să ne dovedească şi să ne convingă de faptul că nu merităm să fim în rândul popoarelor civilizate. Se duc adevărate campanii în care se scot în evidenţă cele mai dureroase răni şi cele mai ruşinoase întâmplări dar nimeni nu stă să ne judece în întregimea noastră pentru a vedea ce moştenire avem, prin ce am trecut, şi câte jertfe a trebuit să dăm pentru a rămâne statornici ca neam şi pentru ca sufletele noastre să nu se piardă. Neamul românesc s-a născut creştin. Nimeni nu l-a mânat la Hristos cu sabia cu s-a întâmplat cu mulţi alţii. În simplitatea lor, strămoşii au priceput că Fiul lui Dumnezeu venise să ne dezrobească sufletul nemuritor din temniţa păcatului şi a morţii. Au auzit Cuvântul chiar prin gura celui care a fost mai întâi chemat de Mântuitorul să fie ucenic şi mai apoi apostol. Când au dechis ochii în această lume, românii, s-au pomenit că dincolo de limbă, de port şi de obiceiuri mai au ceva care-i adună sub acelaşi mare acoperiş al Bisericii: credinţa. Nu se putea mai bine să se întâmple decât acum când ziua neamului este anunţată de sărbătoarea apostolului Andrei.
Dacă privim cu milă la cei care ne hulesc şi sunt gata să ne ruşineze, în orice chip ar putea, vom constata că mulţi de frica sabiei s-au închinat lui Hristos atunci când regii lor i-au obligat să se încreştineze. N-au fost convinşi cu adevărat, n-au căutat să simtă şi să vină din ei dorinţa de a se schimba ci au fost forţaţi. Unii mai înainte îi răstigneau pe cruci pe creştini, iar astăzi îi întorc spatele Mântuitorului prin felul lor de-a fi. Neamuri care au asuprit şi-au întinat idea de credinţă creştină au devenit, în aparenţă, mari apărătoare a drepturilor omului, fac legea pe pământ şi hotărăsc cine moare şi cine are dreptul să trăiască. Din stăpâni de sclavi, strănepoţii acelor care ne bat obrazul, s-au trezit deodată îndreptăţiţi să vorbească despre libertate, din păcătoşi ce şi-au atras asupra lor blestemele celor pe care-i chinuiau în fel şi chip, au ajuns să vorbească fără pic de smerenie despre valoarea libertăţii şi despre valori umane, nu sprituale.
Românii, în schimb, sunt socotiţi răi, needucaţi şi fără credinţă. Nu caută aceia care ne condamnă să vadă ce avem şi de preţ. Se miră când aud colinda strămoşească, se bucură când văd o sărbătoare la noi, ne laudă bucatele şi priceperea în toate muncile pe care le facem pentru ei. Un lucru nu doresc să accepte: că suntem mai puternici şi mai buni ca ei. Iar asta ar putea să o înţeleagă doar citind o carte a istoriei reale a acestui neam care n-a cunoscut odihna. În timp ce ei cotropeau pământuri şi le înrobeau locuitorii, chpurile pentru a-i civiliza, noi ne luptam să fim fim stăpâniţi. Dar singuri, slabi şi dezbinaţi aproape întotdeauna a trebuit să ne supunem imperiilor. Nicicând nu ne-au stăpânit însă pe de-a-ntregul pentru că sufletele noastre au rămas curate şi luminoase înaintea lui Dumnezeu. Întreg neamul acesta e o minune. Niciodată până la Marea Unire n-a putut fi unit sub aceiaşi stăpânire pământească dar a rămas cel mai mare şi mai important imperiu spiritual al cărui Împărat a fost mereu Hristos.Uitaţi-vă la cele ce s-au petrecut cu românii care deşi au fost separaţi de graniţe nu o sută două de ani ci peste o mie, n-au uitat ce dor au. Generaţii după generaţii au luptat, fiecare în felul lor, ca neamul să rămână unul. Şi-au izbândit în ciuda tuturor celor care azi mârâie şi scrâşnesc împotriva noastră.
În fiecare an la Paşti, preotul spune în stihurile Învierii: “ Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!”. Sunt cele mai potrivite cuvinte şi acum când două sărbători ne aduc bucuria pe care nimeni nu ne-o poate răpi: suntem creştini, suntem români. Dincolo de discursurile politicienilor, de zâmbetele forţate ale ambasadorilor, de paradele militare pregătite pentru ochii curioşilor, adevărata sărbătoare este şi trebuie să fie în noi. Iar rugăciunea de mulţumire datori suntem a o înălţa spre Dumnezeu Cel care ne-a păstrat neatinşi de răutatea lumii în această ţară a făgăduinţei: România.
Dacă privim cu milă la cei care ne hulesc şi sunt gata să ne ruşineze, în orice chip ar putea, vom constata că mulţi de frica sabiei s-au închinat lui Hristos atunci când regii lor i-au obligat să se încreştineze. N-au fost convinşi cu adevărat, n-au căutat să simtă şi să vină din ei dorinţa de a se schimba ci au fost forţaţi. Unii mai înainte îi răstigneau pe cruci pe creştini, iar astăzi îi întorc spatele Mântuitorului prin felul lor de-a fi. Neamuri care au asuprit şi-au întinat idea de credinţă creştină au devenit, în aparenţă, mari apărătoare a drepturilor omului, fac legea pe pământ şi hotărăsc cine moare şi cine are dreptul să trăiască. Din stăpâni de sclavi, strănepoţii acelor care ne bat obrazul, s-au trezit deodată îndreptăţiţi să vorbească despre libertate, din păcătoşi ce şi-au atras asupra lor blestemele celor pe care-i chinuiau în fel şi chip, au ajuns să vorbească fără pic de smerenie despre valoarea libertăţii şi despre valori umane, nu sprituale.
Românii, în schimb, sunt socotiţi răi, needucaţi şi fără credinţă. Nu caută aceia care ne condamnă să vadă ce avem şi de preţ. Se miră când aud colinda strămoşească, se bucură când văd o sărbătoare la noi, ne laudă bucatele şi priceperea în toate muncile pe care le facem pentru ei. Un lucru nu doresc să accepte: că suntem mai puternici şi mai buni ca ei. Iar asta ar putea să o înţeleagă doar citind o carte a istoriei reale a acestui neam care n-a cunoscut odihna. În timp ce ei cotropeau pământuri şi le înrobeau locuitorii, chpurile pentru a-i civiliza, noi ne luptam să fim fim stăpâniţi. Dar singuri, slabi şi dezbinaţi aproape întotdeauna a trebuit să ne supunem imperiilor. Nicicând nu ne-au stăpânit însă pe de-a-ntregul pentru că sufletele noastre au rămas curate şi luminoase înaintea lui Dumnezeu. Întreg neamul acesta e o minune. Niciodată până la Marea Unire n-a putut fi unit sub aceiaşi stăpânire pământească dar a rămas cel mai mare şi mai important imperiu spiritual al cărui Împărat a fost mereu Hristos.Uitaţi-vă la cele ce s-au petrecut cu românii care deşi au fost separaţi de graniţe nu o sută două de ani ci peste o mie, n-au uitat ce dor au. Generaţii după generaţii au luptat, fiecare în felul lor, ca neamul să rămână unul. Şi-au izbândit în ciuda tuturor celor care azi mârâie şi scrâşnesc împotriva noastră.
În fiecare an la Paşti, preotul spune în stihurile Învierii: “ Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!”. Sunt cele mai potrivite cuvinte şi acum când două sărbători ne aduc bucuria pe care nimeni nu ne-o poate răpi: suntem creştini, suntem români. Dincolo de discursurile politicienilor, de zâmbetele forţate ale ambasadorilor, de paradele militare pregătite pentru ochii curioşilor, adevărata sărbătoare este şi trebuie să fie în noi. Iar rugăciunea de mulţumire datori suntem a o înălţa spre Dumnezeu Cel care ne-a păstrat neatinşi de răutatea lumii în această ţară a făgăduinţei: România.
Pr. Mircea Mihuleţ
www.7hd.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu