Fariseii cântăreţi

Fiecare pentru el! Deviza pare desprinsă dintr-un joc de copii însă realitatea este mai dureroasă decât ne-am imagina. Lipsa modelelor reale în societate şi chiar în familie duce la consecinţe terbile. De pildă dacă luăm ca studiu de caz muzica, modernă uşoară sau cea pseudo-populară denumită manele, degenerată şi degenerantă pe care o ascultăm cu toţii mai pe faţă mai pe ascuns. Farisei cum suntem n-am reunoaşte în ruptul capului că ascultăm asemenea genuri muzicale. Dacă ne luăm după declaraţiile majorităţii ai zice că toată lumea ascultă doar Mozart şi Vivaldi sau alt compozitor serios de muzică clasică, ori se relaxează ascultând iluştri artişti consacracţi din muzica uşoară. Doar că realitatea „din teren” este cu totul alta. Mai lipsiţi de inhibiţii tinerii noştri nu au bai că îi vom cataloga drept inculţi sau mahalagii şi bagă tare-n difuzoare pe Guţă sau pe Adi Minune. Am stat pe gânduri şi m-am întrebat dacă nu cumva sunt eu prea sucit când observ că nimeni nu se prea ocupă de educaţia lor muzicală. Şi culmea ,de data asta cel puţin, n-am dreptate. Se predă disciplina Muzică din clasele primare până în clasa a IX-a de liceu inclusiv. Experimentul meu a eşuat aşadar lamentabil, Ministerul Învăţământului scăpând de cricile acide pe care le coceam cu mare satisfacţie şi răutate. Dar ca să nu mă dau bătut mi-am întrebat elevii de liceu dacă ştiu să cânte un arpegiu. Rezultatul a fost că doar unul sau, cel mult doi, din fiecare clasă au reuşit să cânte ceilalţi habar n-aveau despre ce întreb. Şi atunci oare ce or fi lucrat profesorii lor de muzică în atâţia ani în care copiii ăştia au avut în orar ore de Muzică plătite ? N-am prea văzut mari manifestări la care să performeze coruri ale unor şcoli generale şi singurele prezenţe notabile pe scenele din oraş sau în ţară şi străinătate sunt cele ale unor grupuri corale constituite în şcoli şi licee care au ca profil Muzica. Sunt unii care declară nu mai pot dormi de grija culturii acestui popor, avem chiar şi un minister care se ocupă de problemă însă dacă stăm să analizăm pe bune de ce am ajuns la acest moment dat să fim „sufocaţi” de anumite genuri muzicale considerate de un gust îndoielnic de către specialişti, primul acuzat pentru această stare de lucruri este chiar specialistul care face remarca. E tare bine să te consideri artist şi să fii chinuit de gândul că te risipeşti la o catedră dar sunt prea mulţi profesori care au demonstrat că nu-şi fac treaba şi că nu reuşesc să ofere elevilor o minimă educaţie muzicală. Sunt atâtea scuze, atâtea argumente, atâtea vorbe goale care se pot găsi sau inventa dar un lucru e cert: nu avem profesori de Muzică de o reală valoare. Îmi amintesc cum înainte de 1989 în fiecare şcoală generală din oraş exista un cor unde, uneori doar cu diapazonul, un profesor de Muzică reuşea să scoată ce era mai bun în elevi. Că se cânta Partidului şi Conducătorului este cu totul altă discuţie însă muzică se făcea şi încă pe bune. În era informaţiei libere, a calculatorului şi a internetului nouă ne este tot mai greu să avem cultură muzicală. Este culmea ipocriziei şi a fariseismului să te ascunzi în spatele diverselor scuze în timp ce ţara răsună de manele şi să dai vina pe tineret că nu-i în stare să priceapă altfel de muzică. Dacă n-aţi înţeles încă, mă adresez puritanilor cu sânge albastru şi pretnţii de nobilatate care se nu fac nimic sa-i educe pe tineri deşi şi-au asumat această sarcină. Deci până se nasc cu adevărat profesori de muzică ascultăm Minodora la maxim şi Regii Manelelor. Bagă bun maestre!!

Mircea Mihuleţ

Publicat în săptămânalul „ 7 zile hunedorene”

Râdem dar nu-i râsul nostru

Căutăm în această viaţă iluzia de siguranţă. De fapt nu vom reuşi niciodată să ne bucurăm de stabilitate în această dimensiune şi în această existenţă pentru că foarte uşor putem greşi iar orice greşeală îşi are repercursiunile ei. Omenirea face cercetări pentru a găsi leac pentru diferite maladii care ne macină şi ne înspăimântă. Cu toate acestea eforturile noastre sunt zadarnice pentru că mereu se descoperă alte boli, alţi viruşi care devin mai puternici şi care suferă mutaţii greu de anticipat şi de combătut. Moartea ne pândeşte la fiecare pas dar noi în loc să pricepem şi să acceptăm această realitate ne luptăm într-un război care deja are rezultatul stabilit. Nimeni dintre oameni nu s-a născut fără să moară. Chiar Fiul lui Dumnezeu a mântuit lumea prin moartea Sa pe Cruce şi prin Înviere şi Înălţare. Trebuie aşadar să ne supunem destinului uman fără a deznădăjdui pentru că Hristos prin Învierea Sa din morţi a demonstrat că moartea fizică este doar o trecere în care fiinţa nu se pierde cu totul ci doar se descompune în cele două părţi din care este alcătuită: trup şi suflet. Iar dacă ceea este al firii materiale se reîntoarce în circuitul natural pe care l-a rândit Creatorul, sufletul care este născut din suflarea divină se duce la Cel care l-a aşezat în noi. Identitatea noastră nu piere prin moarte şi oricât de neînsemnaţi am părea, fiecare dintre noi are şansa să fie recunoscut şi primit de Hristos într-un mod personal.
Conducătorii pământeşti ale diferitelor instituţii de la regi şi împăraţi până la preşedinţii de republici, miniştri, parlamentari sau alte autorităţi, îşi stabilesc programe de audienţe în care cetăţenii sau supuşii vin să-i întâlnească, să-şi spună păsurile, să găsească rezolvarea problemelor care îi apasă. Puţini conştientizăm însă ce mare diferenţă este între aceştia, care pot rezolva o problemă în sfera mică a materialului, şi Hristos Cel care ne aude şi ne primeşte oricând şi care ne poate aduce rezolvarea reală a tuturor problemelor noastre. Iar dacă stăpânii lumeşti aşteaptă onoruri, formule de adresare pompoase din care să rezulte imensul nostru respect faţă de persoanele lor şi de funcţiile care le ocupă, divinităţii noi îi spunem de multe ori în rugăciunile noastre: Tu, Doamne.
Hristos n-a venit în lume să ne înfricoşeze, a venit în chip de rob, umil şi smerit însă forţa Sa divină a ieşit cu mai mare putere şi strălucire la iveală în câteva rânduri. Atunci când a înviat pe fiica mai marelui singogii, Iair, Fiul lui Dumnezeu s-a confruntat cu neîncrederea şi scepticismul tuturor. Chiar şi Apostolii nu credeau că se va petrece minunea. Şi totuşi Mântuitorul le arată câtă putere are înviind copila care adormise pe vecie din pricina unei suferinţe. Vă întrebaţi probabil de ce Hristos nu a făcut decât câteva asemenea minuni în care a înviat oameni care muriseră. Răspunsul este foarte simplu: tot ceea ce a făcut El trebuia să se poată duce mai departe, să fie săvârşit de apostoli iar mai apoi de episcopi şi de preoţi. În timp unii din sfinţii din Biserică au fost învredniciţi de acest mare dar al învierii celor morţi însă nu acesta este scopul pentru care Hristos a venit pe pământ şi de aceea trebuie să înţelegem corect minunile învierilor făcute de El. Fiul lui Dumnezeu nu a venit să schimbe destinul uman în totalitate ci doar să ne deschidă o poartă spre veşnicie însă nu oricum. Dumnezeu nu ne anulează libertatea ci ne dă posibilitatea să demonstrăm pe parcursul vieţii noastre că suntem în stare să acceptăm şi să împlinim cele cerute nouă pentru a intra în Împărăţia Cerurilor. Mulţi poate nu doresc acest lucru, deşi pare paradoxal ceea ce spun, pentru că sub ochii noştri vedem oameni biruiţi de diferite vicii şi care nu au destulă voinţă sau nu se străduiesc de ajuns ca să scape de sub jugul şi de sub povara diferitelor forme de moarte spirituală. Dacă ne dorim să dobândim veşnicia trebuie să şi demonstrăm în faptă această dorinţă iar credinţa noastră să fie una lucrătoare. Apostolii deşi văzuseră minuni şi ascultaseră cuvintele de învăţătură ale lui Hristos, se îndoiesc atunci când Mântuitorul le spune că fiica lui Iair nu e moartă ci numai doarme.
Minunile se petrec în jurul nostru şi chiar cu noi. Nu sunt spectaculoase, nu implică manifestări de show mediatic cu sunet puternic şi lumini orbitoare. Dacă astfel de minuni aşteptăm am nimerit greşit locul şi ne adresăm cui nu trebuie. Dumnezeu nu are program de audienţă, El ne aude tot timpul. Că noi nu găsim timp să-I vorbim şi doar aşteptăm la nesfârşit semne de la El fără a face măcar efortul de a păşi într-o Biserică, este problema noastră. Bolile trupeşti sau sociale ne ameninţă la tot pasul însă noi dându-ne deştepţi, la fel ca apostolii în casa lui Iair, râdem de soluţiile pe care ni le propune Hristos prin Biserică. Numai că de multe ori râdem dar nu-i râsul nostru.

Pr. Mircea Mihuleţ

Publicat în săptămânalul „ 7 zile hunedorene”

Netcultura

Apariţia internetului a produs o revoluţie în gândire. Ştiu că mulţi nu vor fi de acord cu această idee şi vor susţine că internetul nu poate înlocui metodele verificate de acumulare a culturii pentru care ai nevoie de multe ore de studiu în bibliotecă. Şi totuşi aceia care se bat cu pumnul în piept şi aşteaptă să le fie recunoscute eforturile academice uită că de fapt nu ei hotărăsc, deşi li se pare că au puterea să o facă, destinele culturale ale generaţiilor viitoare. Am rămas surprins să constat capacitatea tinerilor de a se manifesta într-un spaţiu atât de generos cum este „netul” şi să văd cum sub ochii mei se naşte o altfel de societate. Ideea de pune la dispoziţie pagini de internet gratuite în care oricine poate să se exprime nu doar prin vorbe ci şi prin imagine, sunet sau film are rezultate extraordinare. Am găsit, din întâmplare, „locul secret” în care se adună copiii noştri. Plictisiţi de stresul, şcoala neşcoală şi sictireala din societate ei evadează construind un univers paralel în care găseşti fără greutate drumul de la urâţenie la frumuseţe, de la disperare la speranţa, de la ură la dragoste. Culmea este că oricine poate avea acces la sentimentele lor exprimate fără prejudecăţi şi fără cenzura pe care o simţim în publicaţiile şi mediile de presă ale oamenilor mari. Dacă pe vremuri tinerii aveau jurnale, oracole, caiete de amintiri, în care scriau versuri sau amintiri, fenomenul deşi părea dispărut se păstrează până astăzi într-o altă formă. Ideea nu s-a schimbat ci s-a schimbat modul şi locul de exprimare. Nu ne părea bine dacă cineva ne citea jurnalele fără permisiune şi cu atât mai puţin dacă încăpeau pe mâna părinţilor. Şi asta nu pentru că aveam de ascuns ceva sau paginile erau pline obscenităţi ci pentru că doream să fie gândurile noastre şi ale prietenilor, acolo, departe de lumea celor mari. Frustraţi de sărăcia şi ignoranţa generaţiilor trecute de adolescenţă, tinerii au găsit modul lor de a-şi păstra micile secrete chiar sub ochii noştri. Cea mai potrivită modalitate au găsit-o aici pentru că doar ei ştiu cum să şi ce adresă să acceseze pentru a se întâlni virtual şi a comunica sentimente, gânduri şi performanţe. Ce am văzut în paginile create de ei mi-a dat sentmentul că mă întorc într-un timp al copilăriei, al inocenţei dar nu al naivităţii. Am văzut un alt mod de gândire, am văzut un enorm potenţial de creaţie, am văzut că deja şi-au creat şi un limbaj propriu care dacă l-ar vedea în transcriere un profesor de limba română s-ar strâmba oripilat la vederea cuvintelor scrise într-un fel aparte. Cert este că de la a şti să creezi o pagină de internet, lucru pe care cei mai mulţi dintre adulţi habar n-au cum se face, şi până la a dezvolta o adevărată cultură paralelă cu înţepeneala pe care noi o socotim a fi ceva serios, copiii noştri ne demonstrează că vin tare din urmă şi că deşi acum se joacă, mâine valorile lor vor fi cele preţuite. Iar dacă acum sunt capabili să construiască ceva atât de superb sunt convins că peste ani vom avea mari surprize, majoritatea plăcute, în ce priveşte cultura umanităţii.

Mircea Mihuleţ

Atitudinea de pierzători

Atitudinea de pierzători

Suntem dispuşi prea puţin să ascultăm un sfat duhovnicesc care să ne ajute să înţelegem şi să rezolvăm problemele spirituale cu care ne confruntăm. În schimb primim cu multă uşurinţă sfaturi şi poveţe de la oameni care au făcut o adevărată carieră din şarlatanie, magie sau chiar sunt mai mult sau mai puţin experţi în diferite forme de ştiinţe oculte. Credulitatea multora a fost şi este speculată cu multă abilitate de cei care pretind că pot rezolva orice probleme pe o cale numai de ei ştiută şi nedescoperită neiniţiaţilor. Vrăjitoria se vinde bine chiar şi prin producţiile cinematografice care la prima vedere arată o latură idilică a unei lumi ascunse privitorilor neimplicaţi. Asistăm astfel la o propagandă subtil disimulată într-un act artistic iar adevărata industrie care se crează pornind de la acesta ne arată dimensiunea îngrijorătoare pe care a dobândit-o acest fenomen. De la decântecul boscorodit de baba care face şi desface, la formele mai elaborate de magie şi până la o adevărată modă pe care o impun producătorii şi comercianţii din industria filmului nu a fost cale prea lungă. Problema apare atunci când se trece de la ficţiune la realitate, când superstiţia devine obişnuinţă şi chiar literă de lege, când nu alergăm să căutăm soluţii la Biserică ci în cine ştie ce alt loc unde cineva ghiceşte, citeşte în palmă, în cafea sau în te miri ce altceva, descântă, şi “rezolvă” probleme de viaţă şi de moarte.
Conflictul între credinţă şi practicile oculte este cunoscut, însă cine să-l mai ia în seamă atunci când cu mintea înceţoşată de durere sau de frustrare, de lăcomie sau de invidie sau pur şi simplu de o curiozitate morbidă mulţi aleg să demonstreze că ei cred mai mult în altceva decât în cele propovăduite nouă de Hristos. Invazia de astologi, vindecători, ghicitori şi “iniţiaţi” pe care o cunoaşte România de după 1989 pare să nu se mai termine. Brusc, oameni care n-au avut niciodată o legătură cu spiritualitatea devin experţi în probleme delicate. Din senin se crează adevărate curente şi secte ciudate care propovăduiesc învăţături din cele mai sucite. Sătui de nestatornicia şi viteza lumii o mulţime de oameni încearcă să-şi afle viitorul ascultând horoscoape care le prevestesc ce şi cum se va întâmpla în ziua cu pricina. Nu există publicaţie, post de radio sau televiziune care să nu aibă, cel puţin în programele matinale, astfel de rubrici pentru că ele aduc audienţă. Încercăm să trişăm viaţa, să înşelăm soarta, să ne ferim de rău. Problema este că astfel arătăm cât de slabi şi nesiguri suntem în credinţa noastră.
O viaţa spirituală echilibrată cu credinţa puternică în mila, bunătatea şi grija lui Dumnezeu este soluţia de ieşire din nesiguranţa care ne încearcă pe toţi. Teama că cineva ne face vrăji, că diavolul se năpusteşte asupra noastră să ne surpe, că duşmanii noştri caută să ne distrugă nu trebuie să-şi aibă locul în mintea noastră. Verdictele alarmante cu care ne sperie ghicitorii reali sau falşi, astrologii închipuiţi sau alţi ocultişti au mare succes deoarece suntem conştienţi de puţinătatea credinţei noastre. De fiecare dată când dăm de greu ni se pare că se prăbuşeşte lumea şi căutăm disperaţi soluţii rapide de ieşire din criză. Ce nu ştim sau nu vrem să recunoaştem este realitatea că problemele cu care ne confruntăm, oricât de grave ar fi, nu apar peste noapte iar dacă apar sunt încercări pe care Dumnezeu permite să ne fie puse înainte pentru a ne testa şi a ne întări. De oriunde ar veni aceste încercări, din partea oamenilor sau a duhurilor necurate, nădejdea noastră exprimată prin post şi rugăciune, prin milostenie şi răbdare, trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu. Aşa ar fi normal dacă susţinem că suntem credincioşi. În schimb noi fugim să aflăm izbăvire altundeva, refuzăm să luptăm cu armele încredinţate nouă de Dumnezeu, ne ascundem ca nişte laşi în spatele a tot felul de scuze. Hristos a scos duhurile necurate din mai mulţi oameni care erau stăpâniţi de ele. Ar fi bine să-L căutăm pe El acolo unde ştim sigur că se află pentru a putea să ne luptăm cu răul dacă într-adevăr ne dorim să devenim învingători. Altfel s-ar putea ca deşi în aparenţă să părem învingători lupta noastră să fie pierdută şi problemele să reapară mai grele şi mai dificil de rezolvat.

Pr. Mircea Mihuleţ

publicat în săptămânalul " 7 zile hunedorene"