Prea multe întrebări şi prea puţină credinţă. Astfel abordăm noi, oamenii, relaţia cu Dumnezeu. Biserica a fost şi este acuzată că deţine cine ştie ce mari secrete iar această „teorie a conspiraţiei” pare să se transmită generaţie după generaţie. De aici şi numeroasele atacuri din diferite epoci. Sigur că este mai uşor să conteşti decât să te străduieşti să pui în faptă, pare mai comod să acuzi decât să cauţi adevărul, este mai la îndemână să dai vina pe oricine altcineva pentru o nereuşită decât să faci efortul de a realiza ceea ce ţi-ai propus, cu zbatere şi dăruire.
Mântuitorul Iisus Hristos a acceptat de bunăvoie să se supună limitării aduse de firea omenească pentru a-şi duce la capăt opera de mântuire a neamului omenesc. Fără întrebări, fără capricii, fără a-şi plânge nici măcar o clipă soarta, cum mulţi dintre noi o facem în momentele grele de deznădejde. „Pocaiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17)” – ne anunţă Mântuitorul în prima duminică după Botezul Său în apele Iordanului. Acest îndemn adresat tuturor în timp şi peste timp are o semnificaţie mai importantă decât s-ar părea. Pentru că în realitate pocăinţa însemnă o conştientizare a slăbiciunii firii omeneşti şi nu doar o plângere de formă a păcatelor săvârşite. Degeaba varsă unii lacrimi doar la Taina Spovedaniei dacă nu reuşesc să priceapă că modul lor de gândire şi de abordare a vieţii trebuie schimbat. Îşi recunosc în faţa duhovnicului rănile spirituale dar nu caută mai adânc în fiinţa lor să vadă cauza acestor răni şi de acolo să înceapă pocăinţa, adică întoarcerea către Dumnezeu.
Faptul că Hristos s-a supus tuturor profeţiilor mergând pe un anume drum, pe un anume fir ţesut în timp de planul divin, fără să se abată de la ceea ce a fost prevestit de-a lungul veacurilor de diferiţii profeţi care au primit de la Dumnezeu porunca să-I pregătească drumul, spune foarte multe lucruri. Demonstraţia de ascultare totală pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu este una în primul rând pentru noi. El a împlinit tot ce era prevestit şi pentru a ne arăta că este necesar să trecem prin toate cele rânduite nouă de Dumnezeu fără a comenta. Imediat după Botez, Hristos a plecat în Galileea pentru a porni de acolo, potrivit unei profeţii, propovăduirea Evangheliei. De la Naştere şi până la Înviere toate evenimentele din viaţa Sa erau ştiute, cunoscute, prevestite, însă prea puţini au vrut să recunoască acestea deşi erau experţi în aprofundarea învăţăturilor divine. Aici apare marea problemă pe care o au oamenii, o problemă de încredere şi nu una de cunoaştere. Ştim ce avem de făcut dar alegem mereu să ne întrebăm de ce aşa şi de ce nu altfel? Această pierdere de timp ne face, la un moment dat, să devenim necredincioşi şi să ne îndepărtăm de la împlinirea poruncilor punând mai mult accent pe căutarea de argumente care să ne convingă de utilitatea împlinirii. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu suntem îndemnaţi să credem fanatic în Dumnezeu, să fim orbi, muţi sau surzi şi să mergem ca într-o transă doar pe un anume drum. Curiozitatea de a căuta, de a inventa şi a demonstra că mintea nu ne este dată degeaba fac parte din natura noastră şi este bine să folosim acestă mare calitate care ne-a fost dăruită. Problema apare când risipim această energie creatoare, care ne aseamănă cu divinitatea, doar pentru lucruri pământeşti iar când o folosim în spiritualitate ne străduim să pune întrebări fără rost şi finalitate. Despicarea firului în patru pentru a vedea ce şi cum a făcut Dumnezeu şi de ce trebuie să împlinim o poruncă sau alta, ne împiedică de la deveni mai prolifici în lucrarea de împlinire. Prea mulţi stagnează în evoluţia spirituală deoarece pierd timpul căutând să afle ce se află în spatele unor porunci date de Dumnezeu şi nu le iau ca atare.
Martirii creştini din primele secole dar şi cei care au murit de-a lungul veacurilor pentru credinţa în Hristos, nu s-au întrebat ci au jertfit, n-au comentat ci au împlinit. La fel au făcut toţi sfinţii care şi-au călăuzit vieţile nu după întrebarea „de ce?” ci după întrebarea „cum?”. Cum pot să fiu mai aproape de primul îndemn dat de Hristos? „Pocaiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.” Aflând pricina slăbiciunilor, căutând rădăcina păcatului, cercetând cauza care ne face mai slabi, mai vulnerabili, mai dispuşi la păcat. Hristos ne-a dat primul răspuns la întrebarea esenţială a existenţei noastre iar ceea ce trebuie să facem noi este să pricepem răspunsurile date şi nu să formulăm întrebări care doar ne împiedică să ne desăvârşim.
Pr. Mircea Mihuleţ
Mântuitorul Iisus Hristos a acceptat de bunăvoie să se supună limitării aduse de firea omenească pentru a-şi duce la capăt opera de mântuire a neamului omenesc. Fără întrebări, fără capricii, fără a-şi plânge nici măcar o clipă soarta, cum mulţi dintre noi o facem în momentele grele de deznădejde. „Pocaiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17)” – ne anunţă Mântuitorul în prima duminică după Botezul Său în apele Iordanului. Acest îndemn adresat tuturor în timp şi peste timp are o semnificaţie mai importantă decât s-ar părea. Pentru că în realitate pocăinţa însemnă o conştientizare a slăbiciunii firii omeneşti şi nu doar o plângere de formă a păcatelor săvârşite. Degeaba varsă unii lacrimi doar la Taina Spovedaniei dacă nu reuşesc să priceapă că modul lor de gândire şi de abordare a vieţii trebuie schimbat. Îşi recunosc în faţa duhovnicului rănile spirituale dar nu caută mai adânc în fiinţa lor să vadă cauza acestor răni şi de acolo să înceapă pocăinţa, adică întoarcerea către Dumnezeu.
Faptul că Hristos s-a supus tuturor profeţiilor mergând pe un anume drum, pe un anume fir ţesut în timp de planul divin, fără să se abată de la ceea ce a fost prevestit de-a lungul veacurilor de diferiţii profeţi care au primit de la Dumnezeu porunca să-I pregătească drumul, spune foarte multe lucruri. Demonstraţia de ascultare totală pe care a făcut-o Fiul lui Dumnezeu este una în primul rând pentru noi. El a împlinit tot ce era prevestit şi pentru a ne arăta că este necesar să trecem prin toate cele rânduite nouă de Dumnezeu fără a comenta. Imediat după Botez, Hristos a plecat în Galileea pentru a porni de acolo, potrivit unei profeţii, propovăduirea Evangheliei. De la Naştere şi până la Înviere toate evenimentele din viaţa Sa erau ştiute, cunoscute, prevestite, însă prea puţini au vrut să recunoască acestea deşi erau experţi în aprofundarea învăţăturilor divine. Aici apare marea problemă pe care o au oamenii, o problemă de încredere şi nu una de cunoaştere. Ştim ce avem de făcut dar alegem mereu să ne întrebăm de ce aşa şi de ce nu altfel? Această pierdere de timp ne face, la un moment dat, să devenim necredincioşi şi să ne îndepărtăm de la împlinirea poruncilor punând mai mult accent pe căutarea de argumente care să ne convingă de utilitatea împlinirii. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu suntem îndemnaţi să credem fanatic în Dumnezeu, să fim orbi, muţi sau surzi şi să mergem ca într-o transă doar pe un anume drum. Curiozitatea de a căuta, de a inventa şi a demonstra că mintea nu ne este dată degeaba fac parte din natura noastră şi este bine să folosim acestă mare calitate care ne-a fost dăruită. Problema apare când risipim această energie creatoare, care ne aseamănă cu divinitatea, doar pentru lucruri pământeşti iar când o folosim în spiritualitate ne străduim să pune întrebări fără rost şi finalitate. Despicarea firului în patru pentru a vedea ce şi cum a făcut Dumnezeu şi de ce trebuie să împlinim o poruncă sau alta, ne împiedică de la deveni mai prolifici în lucrarea de împlinire. Prea mulţi stagnează în evoluţia spirituală deoarece pierd timpul căutând să afle ce se află în spatele unor porunci date de Dumnezeu şi nu le iau ca atare.
Martirii creştini din primele secole dar şi cei care au murit de-a lungul veacurilor pentru credinţa în Hristos, nu s-au întrebat ci au jertfit, n-au comentat ci au împlinit. La fel au făcut toţi sfinţii care şi-au călăuzit vieţile nu după întrebarea „de ce?” ci după întrebarea „cum?”. Cum pot să fiu mai aproape de primul îndemn dat de Hristos? „Pocaiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor.” Aflând pricina slăbiciunilor, căutând rădăcina păcatului, cercetând cauza care ne face mai slabi, mai vulnerabili, mai dispuşi la păcat. Hristos ne-a dat primul răspuns la întrebarea esenţială a existenţei noastre iar ceea ce trebuie să facem noi este să pricepem răspunsurile date şi nu să formulăm întrebări care doar ne împiedică să ne desăvârşim.
Pr. Mircea Mihuleţ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu