Oamenii care ne ţin spatele

Lumea presei este o lume a orgoliilor. Mulţi dau lecţii când ar trebui să tacă, mulţi fac morală când sunt lipsiţi de ea, mulţi vor să fie cât mai în faţă, vedete, formatori de opinie, mari inchizitori, mari apărători ai dreptăţii. Dincolo de cei care care stau în faţă, într-un fel sau altul, se află însă oameni neştiuţi de voi cei care ne citiţi, ne ascultaţi sau ne vedeţi la telelvizor. Numele acestor oameni pe care nu-i vedeţi niciodată scriind sau vorbind la radio sau televiziune se găsesc într-o casetă redacţională sau într-un generic de final de emisiune pe care nu le citeşte nimeni. Şi totuşi ei sunt mai importanţi decât aţi crede pentru că fără ei nimic nu s-ar mişca în presă. Vedeţi ce se întâmplă în industria americană unde se pierd mulţi bani pentru că scenariştii sunt în grevă.
La finalul anului trecut am pierdut un astfel de om. Un truditor tăcut care stătea în spatele ecranului calculatorului şi făcea una una din cele mai grele şi mai ingrate munci din câte există în presă: punea în ordine paginile ziarului pe care îl citiţi, îi dădea „faţă” îl făcea să fie plăcut pentru voi. Ca el mai sunt mulţi alţii care nu primesc niciodată aprecierea publicului aşa cum ar merita. Poate nici noi, cei care îi cunoaştem nu le acordăm întotdeauna respectul care li s-ar cuveni. Trebuie însă să ştiţi că ei vă vorbesc într-un alt fel decât o facem noi cei care scriem sau apărem la radio şi telelviziune. Vorbesc prin imagini, prin grafică, prin sunete, prin tot ceea ce umple de fapt golul lăsat de redactori, reporteri, vedete, prezentatori, etc. Ei sunt oamenii care ne ţin spatele, nouă celor care aducem informaţia.
Un astfel de om răbdător a fost şi Ştefan Buzan. Nu s-a enervat şi nu m-a scos afară, aşa cum meritam, atunci când la primele ediţii ale săptămânalului de faţă, stăteam şi priveam cum îmi pune în pagină articolele. Când se porneşte o publicaţie toată lumea vrea să iasă bine, este multă agitaţie, oamenii se mai şi enervează. Ştefan aprindea cu calm o ţigară şi continua să facă treabă. O treabă bine făcută. N-avea timp să se enerveze deşi motive ar fi fost destule. Ca mine mulţi alţii îi datorează pagini bine aşezate şi gândite care transmit dincolo de cuvintele înşirate şi altceva. Plecarea lui prea bruscă din acestă lume ne-a lăsat cu multe lucruri nespuse. Regretele tardive nu-şi au însă locul şi nici revolta întrebărilor care ne stau pe buze. Şi pentru că nu se încheie totul aici ştiu sigur că de undeva, din altă dimensiune, Ştefan zâmbeşte şi astăzi îngăduitor când lumea prea agitată se întreabă când va ieşi pagina şi când e gata ziarul.

Mircea Mihuleţ